Economie Monetară

CAPITOLUL I

MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE

1.1. Moneda: concept, funcţii

Definirea monedei se poate face atât prin relevarea conţinutului său cât şi prin evidenţierea funcţiilor sale. Într-o definire extensivă moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct – utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii adică, ansamblul de active acceptate pentru a regla datoriile generate de schimbul de mărfuri.

Moneda apare ca un activ care poate fi deţinut, împrumutat, schimbat, conservat. Pentru a fi acceptată de către toţi agenţii economici valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea celor care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

Aflându-se în centrul vieţii economice şi sociale, moneda sub toate formele sale reprezintă un instrument de utilitate permanentă pentru toţi agenţii economici. Unii cercetători atribuie monedei însuşirile de a reprezenta şi a măsura orice valoare ajungând la concluzia că orice marfă poate fi monedă. Alţii neagă calitatea de marfă a monedei atribuindu-i numai însuşiri subiective definind-o ca o convenţie socială, artificială.

A treia categorie de teoreticieni prezintă moneda într-o dublă accepţiune: atât ca marfă cu însuşiri intrinsece deosebite şi având o existenţă obiectivă cât şi ca o creanţă asupra emitentului sau a economistului, un semn am monedei marfă, o expresie a voinţei oamenilor.

Indiferent de accepţiunea dată monedei, există o apreciere generală potrivit căreia ea îndeplineşte mai multe funcţii:

1. Instrument unic de tranzacţionare

2. Etalon al valorii

3. Instrument de rezervă a valorii.

1. Instrument unic de tranzacţionare Într-o economie de schimb moneda serveşte drept contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor pe toate pieţele.

Această funcţie a monedei poate fi analizată fie insistând asupra caracterului universal ca instrument al tranzacţiilor fie dezvoltând rolul finanţator al monedei pentru că ea reprezintă singurul mijloc de a cumpăra bunuri şi servicii. Referitor la primul aspect, o tranzacţie poate avea loc fără monedă dar existenţa ei uşurează realizarea schimbului.

Moneda înlătură inconvenientele trocului ducând la o disociere a acestei operaţiuni unice în două operaţiuni, o operaţiune de vânzare care permite obţinerea monedei ce se utilizează apoi în operaţiunea de cumpărare. Acest rol al monedei se găseşte la originea specializării muncii. În aceste condiţii agenţii economici cedează rezultatul muncii lor, şi primesc în schimb monedă adică numitorul comun acceptat de toţi agenţii economici şi care le permite să cumpere orice bun sau să se elibereze de orice datorie.

2. Etalon al valorii. Conform acestei funcţii, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate. Întrucât valoarea bunurilor comercializate se exprimă întotdeauna prin monedă aceasta se interpune între ele, permiţând compararea lor.

Funcţia de etalon a monedei este prima care se manifestă deoarece o referire unică devine necesară odată cu sporirea şi diversificarea bunurilor şi serviciilor schimbate. Ca orice etalon moneda este invariabilă. Numai puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de creştere a preţurilor şi invers. Deci invariabilitatea monedei în calitate de etalon este o condiţie necesară pentru asigurarea unui schimb de echivalente pe piaţă. În caz contrar, o reducere a valorii monedei etalon va afecta interesele posesorului avantajând pe cel care o datorează şi invers, dacă moneda etalon creşte în valoare, avantajul trece de partea posesorului aducând prejudicii celui care o datorează.

Moneda reprezintă în această calitate o măsură comună pentru a calcula valorile, dar această măsură va trebui să fie totdeauna constantă şi să se conformeze unor reguli stabilite. În evoluţia monedei, funcţia de etalon a fost îndeplinită iniţial de bunurile obişnuite apoi de metale preţioase, de valute pentru ca astăzi să funcţioneze un nou tip de etalon – cel bazat pe puterea de cumpărare.

3. Instrument de rezervă a valorii. Între două tranzacţii moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare fiind un instrument de tezaurizare, adică un instrument permanent de rezervă a valorii. Totodată ea face parte din patrimoniul oricărui agent economic alături de alte active: active cvasimonetare (depozite la termen), active financiare (acţiuni, obligaţiuni) sau active reale (terenuri). În raport cu aceste active moneda efectivă prezintă 3 diferenţe: un preţ al tranzacţionării mult mai redus în raport cu lichiditatea, un randament nul, o constanţă a valorii sale nominale.

Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă efectivă sau de active lichide conduc pe fiecare agent economic să-şi stabilească preferinţele între toate activele ce constituie patrimoniul său. Generalizând, moneda existentă în economie la un moment dat reprezintă suma activelor care servesc agenţilor economici ca rezervă a valorii sau a puterii lor de cumpărare. Aceste sume se justifică prin nesincronizarea dintre încasări şi plăţi. Agentul economic primeşte monedă în schimbul unui bun şi o păstrează în scopul cumpărării altora în viitor. Se poate constitui o rezervă de monedă pentru cazul în care devine necesară sau pentru motive de ordin psihologic. Nesincronizarea dintre încasări şi plăţi şi incertitudinea viitoare sunt astfel cauzele esenţiale ale constituirii rezervelor monetare. Existenţa unui stoc de monedă la dispoziţia agenţilor economici nu se justifică decât prin decizia lor de a stoca, deci printr-o alegere economică raţional justificată. Orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare. Mai mult chiar anumite bunuri conservă puterea de cumpărare pe termen lung mai bine decât moneda. Atunci când agenţii economici acumulează bogăţii sub toate formele ei acumulează o anumită capacitate de schimb. Totuşi moneda se distinge prin aceea că este imediat disponibilă fără cost de transformare şi fără risc. Valoarea monedei fluctuează în raport cu preţurile bunurilor şi serviciilor. Drept urmare, dacă un agent economic doreşte un activ care să-i ofere o putere de cumpărare stabilă mai mult asupra bunurilor decât asupra datoriilor moneda nu reprezintă activul ideal. Ea are proprietăţi de lichiditate care o califică a fi cel mai bun instrument de rezervă a puterii de cumpărare imediate.

Lichiditatea este cea care diferenţiază moneda efectivă de alte active de rezervă. În general lichiditatea unui activ depinde de: cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut, de costul tranzacţionării, de previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.