Economie Monetară și Financiară Europeană

Capitolul 1

EVOLU³IA PROCESULUI DE UNIFICARE MONETARÃ EUROPEANÃ

1.1. Încercãri de creare a unei zone de stabilitate monetarã

Pânã în anul 1914, circulatia monetarã din tãrile europene s-a bazat pe etalonul aur-monedã, care

presupunea convertibilitatea nelimitatã în aur a bancnotelor si fixitatea cursurilor de schimb, metalul monetar

circulând liber pe piata internã si internationalã. În epoca în care a existat etalonul aur-monedã (jumãtatea

secolului al XIX-lea - 1914), convertibilitatea integralã a bancnotelor a impus o disciplinã relativ riguroasã în

materie de emisiune monetarã, creând, astfel, sentimentul de încredere de care depinde buna functionare a

oricãrui sistem monetar. Bãncile centrale se supuneau acestei discipline deoarece, în cazul iesirii aurului din

tarã, îsi reduceau cantitatea de bancnote pusã în circulatie, iar în cazul intrãrii aurului, sporeau aceastã

cantitate. Efectul extern al mecanismului monetar aur-monedã a fost faptul cã raporturile de schimb dintre

diversele monede europene au rãmas practic nemodificate o lungã perioadã de timp.1

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedã si, în cadrul sãu, cursurile de schimb fixe, a

functionat satisfãcãtor într-o epocã în care miscãrile de capitaluri de la o tarã la alta, desi complet libere,

erau reduse ca volum, iar mijloacele de informare si de transfer de fonduri erau mai putin eficace decât cele

de astãzi.

În conditiile declansãrii primului rãzboi mondial, aurul a început sã fie înlocuit din ce în ce mai mult

în tranzactiile internationale si în rezervele valutare ale bãncilor centrale cu "monede de rezervã", respectiv

monede ale unor tãri dezvoltate din punct de vedere economic si financiar (Anglia, Franta si SUA) care

oricând puteau fi preschimbate în aur de bãncile de emisiune din tãrile de origine. Cambiile, biletele la ordin,

cecurile etc. denominate în lire sterline, franci sau dolari erau acceptate în plãtile internationale, bãncile

centrale din diferite tãri începând sã le detinã în rezervele lor, alãturi de aur. Deoarece utilizarea lor era mai

comodã decât folosirea aurului, acestea au început sã fie detinute în portofoliile lor si de nerezidentii tãrilor

emitente.

Începând cu anul 1914, convertibilitatea în aur a fost suspendatã aproape în toate tãrile, cu exceptia

SUA, care abia în 1933 a interzis bãncilor sale efectuarea plãtilor în aur si detinerea de aur de cãtre

particulari. Aceastã detasare a fost posibilã datoritã încrederii detinãtorilor de bani în banca centralã si fatã de

o anumitã guvernare, încredere care apoi s-a extins si asupra detinãtorilor strãini de monedã nationalã, care

au acceptat sã o pãstreze ca atare fãrã sã o converteascã în aur.

Dupã primul rãzboi mondial (1918), majoritatea tãrilor au încercat sã restabileascã principiile

sistemului bazat pe etalonul aur. Astfel, Anglia a reinstaurat în anul 1925 convertibilitatea în aur a monedei

sale, fãrã a devaloriza lira sterlinã. Însã, datã fiind reducerea stocului de aur al Bãncii Angliei în timpul

rãzboiului, mãsura respectivã ar fi implicat diminuarea considerabilã a masei mijloacelor de platã în

circulatie, fapt pe care economia englezã nu l-a putut suporta. Ca urmare, în anul 1931, Anglia a fost nevoitã

sã devalorizeze lira sterlinã si sã adopte si alte mãsuri de stabilizare monetarã. Franta, mai realistã, a procedat

mai întâi la o devalorizare a francului (1928), iar apoi la restabilirea convertibilitãtii în aur a monedei sale.

Desi aceastã convertibilitate a fost serios amputatã, în sensul cã era permisã numai pentru sume foarte mari,

echivalente cu valoarea unui lingou de aur (sistemul bazat pe etalonul aur-lingouri), ea nu a putut fi

mentinutã; Franta a intrat într-o adevãratã "cascadã" de devalorizãri (1936, 1937, 1939), care au fãcut ca, în

întreaga perioadã interbelicã, francul francez sã fie o monedã instabilã.2

Paralel cu eforturile depuse pe plan intern, statele lumii au încercat sã realizeze o anumitã cooperare

monetarã prin adoptarea unui set de principii monetare comune, care vizau, în esentã, oficializarea practicii

mai vechi de folosire a monedelor convertibile în aur ca monede de rezervã internationalã.3

Astfel, Conferinta Monetarã de la Genova (1922) a pus bazele unui nou sistem monetar bazat pe

etalonul aur-devize, care a fost adoptat de toate tãrile europene în forme asemãnãtoare, ceea ce, din punct

de vedere functional, a însemnat un pas important în directia uniformizãrii mecanismelor monetare. Acest tip

de etalon a reprezentat prima abatere majorã de la caracterul automat al etalonului aur clasic, datoritã

introducerii în depozitul bãncii centrale si în rezerva monetarã, alãturi de aur, a titlurilor de credit si a

1 Cerna, S. - "Unificarea monetarã în Europa", Ed. Enciclopedicã, Bucuresti, 1997, p. 19

2 Cerna, S. - op. cit., p. 21

3 Brociner, A. - "Uniunea monetarã europeanã: o trecere în revistã a literaturii teoretice", Observatii si diagnostice economice, nr.

43, 1993, p. 349-363

4

valutelor, acestea din urmã devenind treptat cel mai important instrument de rezervã.4 Statele Unite ale

Americii îsi fixau raportul de schimb al dolarului contra aur, în timp ce celelalte tãri, ale cãror monede erau

convertibile în moneda cheie, trebuiau sã-si defineascã o paritate fatã de dolar.

Conferinta de la Genova a prefigurat regulile unui viitor sistem monetar international. Anii care au

urmat acestei conferinte au fost plini de tensiuni ce au afectat serios sistemul monetar international.5

Încercãrile de cooperare monetarã internationalã au fost abandonate odatã cu izbucnirea marii crize

economice din anii ‘30, care a dus la o nouã suspendare a convertibilitãtii în aur a monedelor. Aceastã

mãsurã a marcat, de fapt, sfârsitul unei lungi perioade în care monedele nationale s-au putut preschimba una

în alta fãrã nici o restrictie si la un curs fix.