Economie Politică

CUVÂNT ÎNAINTE

Ştiinţa societăţii umane reprezintă sistemul de cunoştinţe ştiinţifice cu privire la realitatea umană, economică, tehnologică, socială, naturală, ecologică, etc., cunoştinţe obţinute în activitatea de cercetare ştiinţifică şi în practică de către specialişti ce aparţin generaţiilor anterioare cât şi celor din prezent, având un pronunţat caracter complex şi dinamic, dezvoltându-se şi perfecţionându-se continuu. În sistemul ştiinţei, ştiinţa economică este un subsistem de cunoaştere, fundamentare şi orientare a fenomenelor, proceselor şi activităţilor economice ce caracterizează evoluţia societăţii – la un moment dat şi în dinamică.

Ştiinţa economică urmăreşte, în esenţă, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor realităţii economice în legătură cu acţiunea subiecţilor economici legată de formarea, protejarea şi alocarea optimă a resurselor, desfăşurarea proceselor de producţie, repartiţie, schimb şi consum a bunurilor, recuperare şi reciclare, scoaterea raţională şi distrugerea bunurilor de producţie nerecuperabile, protejarea mediului natural şi asigurarea echilibrului ecologic.

Economia (economia politică) este o ramură fundamentală a ştiinţei economice, reprezentând un ansamblu coerent de cunoştinţe ştiinţifice despre economie, cu caracter teoretic şi metodologic, care caracterizează starea, potenţialul, comportamentele şi finalităţile economiei, care poate orienta atât activitatea de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor, proceselor şi sistemelor economice în mişcarea şi schimbarea lor, cât şi acţiunile practice umane economice şi sociale. Economia politică este prima ramură a ştiinţei economice, care s-a format prin contribuţia specialiştilor, în special a economiştilor, în diversele etape ale evoluţiei economiei şi societăţii, ramură care s-a autonomizat şi intrat în sistemul ştiinţei societăţii, începând cu evoluţia sistemului economic al capitalismului, la sfârşitul secolului al XVII–lea şi începutul secolului al XVIII–lea.

Economia şi-a amplificat rolul său cognitiv devenind bază metodologică a tuturor disciplinelor şi ramurilor ştiinţei economice, cărora le oferă cadrul conceptual fundamental, pe care acestea se pot dezvolta cu succes.

Pe lângă funcţiile cognitive, Economia îndeplineşte şi un şir de funcţii cu caracter aplicativ oferind omului şi specialistului elemente valoroase pentru dezvoltarea principalelor tendinţe ale mişcării economice, pentru fundamentarea strategiilor şi scenariilor la macro şi micro scară, ca şi pentru formarea şi dezvoltarea comportamentului economic al oamenilor în diferitele ipostaze ale manifestării ca subiecţi, ca actori şi operatori economici.

Studiul acestei discipline în cadrul învăţământului economic superior este o necesitate, fiind chemată să contribuie la:

- formarea şi lărgirea culturii economice generale a viitorilor specialişti cu studii economice superioare;

- înarmarea lor cu cunoştinţe necesare şi utile pentru înţelegerea esenţei fenomenelor, relaţiilor şi proceselor economice, a mecanismului de funcţionare, evoluţie a vieţii economice şi sociale, a principiilor şi legilor care guvernează mişcarea economică, însuşirea sistemului categorial al ştiinţei economice, care este utilizat în mod practic şi de celelalte ramuri ale ştiinţei economice;

- dobândirea şi dezvoltarea aptitudinii de cercetare independentă a universului economic;

- formarea unui mod economic de gândire avansat, independent, creator;

- formarea şi dezvoltarea conştiinţei economice înaintate;

- cristalizarea şi consolidarea unui comportament economic adecvat;

- formarea capacităţii de a pătrunde tot mai mult în straturile adânci ale esenţei proceselor economice, de a vedea cu o aproximaţie cât mai mare tendinţele şi direcţiile evoluţiei economice.

Suntem convinşi că tratarea problematicii economiei este un demers intelectual, metodologic şi pragmatic cu un grad ridicat de complexitate şi dificultate, care constituie o operă ce nu poate fi înfăptuită cu certitudine absolută, că procesul cunoaşterii şi expunerii realităţii economice trebuie continuat pentru a corespunde cu dinamica schimbărilor din economia contemporană şi cea a viitorului. Autoarea este conştientă de caracterul perfectibil al lucrării, dimensiunile şi calitatea acesteia reclamând un efort permanent pentru perfecţionare şi îmbogăţire, şi aduce mulţumiri tuturor specialiştilor şi studenţilor care vor sugera propuneri de îmbunătăţire a cursului la o nouă ediţie a acestuia.

Autoarea

CAP.I. ECONOMIA POLITICĂ – ŞTIINŢĂ TEORETICĂ FUNDAMENTALĂ

1.1. Economia – componentă principală a societăţii umane

1.2. Apariţia şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă

1.3. Obiectul de studiu al economiei politice

1.4. Ştiinţa economică în sistemul general al ştiinţei

1.1. Economia - componentă principală a societăţii umane

Produs istoric al unei dezvoltări îndelungate şi contradictorii, economia lumii contemporane, constituie un domeniu principal al realităţii, un subsistem important al societăţii, o componentă a progresului umanităţii.

Apărută din natură, societatea umană se dezvoltă în strânsă interacţiune cu aceasta. Viaţa socială nu este însă o simplă prelungire a naturii, ci marchează trecerea la o altă formă de existenţă a materiei - forma socială - a cărei trăsătură definitorie este prezenţa omului ca fiinţă conştientă şi activă. Subiect şi obiect al vieţii sociale, omul este atât parte a naturii cât şi a societăţii. Existenţa şi dezvoltarea sa se bazează pe schimbul permanent de substanţe cu natura şi cu mediul social în care trăieşte, schimb ce se realizează în şi prin practica socială.

Problema raportului natură-om-societate a constituit totdeauna subiect de preocupare pentru gândirea social-filosofică şi economică. Acest raport, relevă interacţiunea, întrepătrunderea şi unitatea dinamică dintre elementele raportului, unitate în care omul, ca sinteză între componenta naturală şi cea socială, acţionează asupra naturii, o modelează şi o adaptează scopurilor şi nevoilor sale, dar, totodată, suferă influenţa ei permanentă.

În funcţie de diviziunea muncii în societate, se constituie şi diferitele domenii ale vieţii sociale: economic, politic, juridic, ideologic, artistic, religios, moral, cultural, mediu înconjurător etc. Între diferitele domenii ale vieţii sociale, ale sistemului social, există raporturi, legături şi interdependente, care condiţionează progresul întregului sistem social. Oricare ar fi forma de manifestare a vieţii sociale, la baza existenţei şi desfăşurării ei, a dezvoltării celorlalte sfere de activitate stă activitatea economică. La rândul ei, activitatea economică este influenţată de celelalte structuri ale societăţii.

Punctul de pornire, impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane sunt nevoile sau trebuinţele. Ca cerinţe obiective ale existenţei umane, nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural şi cel social şi îi determină să acţioneze asupra lumii exterioare pentru a crea bunurile şi serviciile necesare întreţinerii şi asigurării progresului vieţii lor.

Ansamblul nevoilor de consum ale oamenilor, la care se adaugă nevoile condiţionate de organizarea socială a traiului acestora în societate, constituie nevoia socială. Apariţia, formarea şi dezvoltarea nevoii sociale, este condiţionată, înainte de toate, de producţia bunurilor şi a serviciilor materiale şi a valorilor spirituale.

Nevoile economice exprimă cerinţe a căror împlinire generează activităţi şi relaţii economice între oameni. Se caracterizează prin faptul că se satisfac cu bunuri materiale şi servicii ce rezultă din activitatea economică, din îmbinarea substanţelor din natură cu munca omenească, iar prin utilizarea şi consumul lor se asigură în primul rând, viaţa materială a oamenilor şi a societăţii în continuitatea şi înnoirea ei permanentă.

În cadrul activităţilor economice, un loc principal revine producţiei materiale. În producţie, oamenii acţionează asupra naturii şi o transformă în funcţie de nevoile lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii corespunzătoare diferitelor categorii de nevoi economice.

Bunurile economice create în producţie sunt supuse repartiţiei sau distribuţiei în raport de nevoile societăţii, asigurarea continuităţii producţiei şi satisfacerii nevoilor individuale de consum. Ele parcurg apoi sfera schimbului sau circulaţiei, pentru ca, în final, să devină obiect al consumaţiei.

În societatea contemporană, are loc adâncirea diviziunii sociale a muncii, procesul de separare şi diferenţiere a activităţilor se accentuează, sunt create noi ramuri şi subramuri ale producţiei materiale, cât şi alte activităţi care se materializează sub forma serviciilor economice.