Economie politică - suport de curs

1.1.

Începuturile

Știința economică se constituie prin detașarea progresivă de morală și filosofie.

Între secolele șapte și trei (î.Hr.), în China și India s-au dezvoltat numeroase curente filosofice, ale căror precepte comportă și importante dimensiuni economice. În lucrările filosofilor chinezi sunt prezentate idei referitoare la superioritatea statului de drept, necesitatea statisticilor, raportul invers proporțional dintre valoarea monedei și prețul bunurilor, rolul monedei ca instrument de tranzacție și pârghie a politicii economice ș.a.

Procesul de autonomizare a științei economice continuă în lucrările filosofilor greci. Cu toate acestea, cunoștințele cu caracter economic nu erau integrate într-o unitate doctrinară și vizau cu predilecție democratizarea cetății, liberalizarea economiei, abolirea sclavajului și promovarea muncii salariale.

O primă lucrare consacrată economiei este cea a filosofului grec Xenofon (430-355), intitulată „Economia”.

Istoria gândirii economice o apreciază ca un prim tratat de microeconomie, în care sunt prezentate regulile organizării cetății. În concepția lui Xenofon, producția de bunuri utile constituie izvorul bogăției iar agricultura reprezintă o activitate esențială.

Măsurile de liberalizare a economiei propuse de sofiști sunt combătute de Socrate, apoi de discipolul său Platon. În lucrarea sa „Republica”, Platon propune un sistem „comunist” care constă în apropierea colectivă a bunurilor de producție în cadrul comunității.

Spirit universal deschis tuturor domeniilor de cunoașterii, Aristotel se ocupă de politică și de economie în lucrările sale „Politica” și „Etica Nicomahică”.

Aristotel respinge distribuția egalitaristă propusă de Platon și se pronunță pentru economia de piață în condițiile proprietății private. Cu toate acestea, condamnă tendința de acumulare de bogății („crematistica mercantilă”.

Contribuțiile lui Aristotel în domeniul economiei depășesc cadrul evoluțiilor politice și economice caracteristice perioadei respective. El introduce în analiza economică un nou factor de producție, capitalul, sugerând chiar trei funcții ale monedei (etalon al valorii, instrument de schimb, mijloc de economisire); distinge valoarea de întrebuințare de valoroare ș.a.

1.2. Mercantilismul și fiziocrația

Mercantilismul a reprezentat o doctrină și o politică economică. „Sistemul mercantil” cuprinde perioada celor trei secole care separă societatea medievală de capitalismul industrial (sec. XVI-XVIII). Denumirea a fost introdusă de Adam Smith în „Avuția națiunilor” pentru a pune în evidență confuziile predecesorilor săi.

Ideea centrală a acestei doctrine economice o reprezintă abordarea problemelor economice din punct de vedere al îmbogățirii comercianților și statului. Aurul și argintul sunt considerate, în concepția mercantilistă, sursele cele mai importante ale bogăției.

Determinarea concretă a modalităților de procurare a aurului și argintului a condus la constituirea unor adevărate școli naționale mercantiliste cu elemente proprii de gândire economică. „Există tot atâtea mercantilisme câți mercantiliști”.

a)

Mercantilismul spaniol și italian (O. Ortiz, G. Botero) se pronunță pentru interzicerea ieșirilor de lingouri de aur în scopul ocrotirii bogăției și puterii. Mai este cunoscut și sub denumirea de bulionism (bullion=lingou) sau chrysohedonism (chrusos=aur).

b)

Mercantilismul francez, cunoscut și sub denumirea de mercantilism colbertist sau industrial, reprezentat în Franța prin Antoine de Montchrestien, Richelieu și Colbert. Mercantiliștii francezi văd în dezvoltarea manufacturilor sursa esențială de îmbogățire. Un sprijin important trebuie să-l acorde statul prin punerea în aplicare a unei politici protecționiste eficace și intervenția directă în afaceri. Aceste idei au caracterizat politica promovată de J.B. Colbert (1619-1683), ministrul regelui Ludovic al XIV-lea.

c)

Mercantilismul englez și olandez, denumit și comercialism, întrucât abundența de monedă se realizează prin comerț exterior, îmbogățirea provenind din excedentul balanței comerciale. A avea o balanță favorabilă este visul tuturor guvernărilor mercantiliste, care identifică bogăția națională cu rezervele monetare. Politica de abundență monetară trebuie însoțită de o rată a dobânzii care să favorizeze dezvoltarea comerțului. Principalii reprezentanți ai mercantilismului englez: Thomas Mun (1571-1641) și W. Petty (1623-1687), ultimul cunoscut prin introducerea noțiunii de valoare.

d)

Mercantilismul german sau cameralist, pune accentul pe rolul finanțelor publice în dezvoltarea economică și pe modul de a repartiza și utiliza beneficiile creșterii economice, precum și pe asigurarea protecției industriilor tinere, prefigurând școala istorică germană.