Economie politică - tutorat 1

TUTORAT 1

1.Economia politică- ştiinţă teoretică

1.1.Formarea şi evoluţia economiei ca ştiinţă

Economia, ca ştiinţă, s- a conturat relativ târziu, fiind o creaţie a ultimelor secole. Idei şi reflecţii despre viaţa economică, despre mersul acesteia întâlnim în scrieri din cele mai vechi timpuri. Era firesc să fie aşa, deoarece activitatea economică este cea mai importantă dintre activităţile umane. Drept urmare, oamenii au încercat dintotdeauna să înţeleagă ce se întâmplă în economie, să- şi explice mersul fenomenelor şi proceselor economice, să- şi întemeieze acţiunile lor pe cunoaştere, să elimine imprevizibilul etc. De la început aceste idei şi reflecţii erau încorporate în filozofie, încet, încet are loc un proces de autonomizare a acestora. Astfel, filosoful grec Xenofon consacră economiei o lucrare de sine stătătoare, intitulată „Economie”. Platon, în lucrarea sa „Republica” se ocupă pe larg de problemele economiei, iar Aristotel în lucrările sale „Politica” şi „Etica Nicomahică” face analize economice pertinente, încercând să dea o explicaţie logică unor fenomene şi procese economice. El se ocupă de monedă, de preţ, analizează pentru prima dată capitalul, ca factor de producţie etc. Desigur, toate aceste idei s- au conturat pe baza unei economii mai puţin închegate, în care economia naturală, casnică era dominantă.

Ulterior, în Evul Mediu (sec. IX- XIII), gândirea economică era intim legată de morala creştină. Se vehicula cu noţiuni cum ar fi „preţ just”, „profit just”, „salariu just” etc. Cert este că odată cu Renaşterea, cu constituirea naţiunilor şi statelor naţionale se dezvoltă viaţa economică, are loc expansiunea economiei de schimb şi, totodată, cresc preocupările teoretice privind economia şi evoluţia acesteia. Apare curentul mercantilist (sec. XV- XVI), a cărui idee centrală o reprezintă abordarea problemelor economice din punctul de vedere al îmbogăţirii comercianţilor şi statului. Mercantiliştii vedeau izvorul bogăţiei în schimb, aurul şi argintul fiind considerate sursele cele mai importante ale bogăţiei. Astfel, apar primele teorii despre bani şi rolul acestora.

Un pas înainte este făcut de şcoala de gândire fiziocrată care, opus mercantiliştilor, susţine că nu aurul şi argintul, care sporesc prin comerţ, reprezintă bogăţia, ci producţia de bunuri. Fiziocraţii reduc această producţie la agricultură, considerată singura producţie capabilă să creeze un „produs net”. Gândirea fiziocrată trebuie înţeleasă în contextul epocii care acordă atenţie deosebită proprietăţii private şi primatului agriculturii. De remarcat că fiziocraţii, prin reprezentantul de seamă al acestora Fr. Quesnay, au viziunea de ansamblu a circuitului economic şi a fluxurilor dintre ramurile economiei naţionale. „Tabloul economic” al lui Quesnay este primul model cantitativ al circuitului macroeconomic.

Începutul revoluţiei industriale, trecerea la capitalism, impulsionează gândirea economică, ducând la constituirea ştiinţei economice în adevăratul sens al cuvântului.

Fondatorii acesteia sunt economiştii clasici Adam Smith (1723- 1790), cu principala lucrare „Avuţia Naţiunilor”; David Ricardo (1772- 1823), cu lucrarea „Despre principiile economiei politice şi impunerii”; T. R. Malthus (1766- 1834), cu „Eseu asupra principiului populaţiei”; J. B. Say (1767- 1832), „Tratat de Economie politică” etc. Economiştii clasici sunt apărătorii liberalismului economic, ideile principale ale acestei şcoli sunt concentrate în jurul valorii, a formării acesteia şi a avuţiei, a mecanismului pieţei etc. Se apreciază că liberalismul economic a fost fondat pe trei mari principii. Indivizii au comportamente raţionale; piaţa reprezintă elementul motor al reglării economice; valorile se schimbă contra valori După modelul ştiinţelor naturii, aflate în plină afirmare în acea perioadă, gânditorii clasici atribuiau „legilor naturale” rolul de a explica funcţionarea economiei de piaţă într-un context de liberă concurenţă. Pentru ei statul nu trebuie să caute să substituie legile naturale ale economiei prin legi pozitive, artificiale.

Economia clasică, corespunzător evoluţiei ulterioare a problematicii şi analizei economice, a constituit punctul de plecare pentru două direcţii opuse privind teoriile economice. Este vorba de o ramură care se dezvoltă începând cu lucrarea „Capitalul” a lui K. Marx, care a urmărit cu predilecţie scopuri ideologice şi nu practica economică şi o a doua ramură care, trecând prin gândirea neoclasică şi keynesiană, ajunge la economia modernă.

Gândirea neoclasică- susţinută de şcoala marginalistă- a mers pe ideea liberalismului economică, dar cu un demers total diferit. Ei introduc principiul marginal în vechea teorie a valorii- utilitate, accentul fiind pus pe calculul marginal şi analiza microeconomică. Conceptul esenţial al teoriei neoclasice este cel de raritate a resurselor şi de alegeri raţionale efectuate de indivizi în scopul obţinerii maximului de satisfacţie. De asemenea, neoclasicismul continuă analiza în termeni de echilibru, oferind un nou fundament teoretic liberalismului. Se vorbeşte de echilibrul general, ca apoi să se accepte şi noţiunea de echilibru parţial.

Teoria economică ţine cont de realităţile economiei secolului XX. Se surprind şi se analizează imperfecţiunile pieţei, ca ulterior să se treacă de la analiza microeconomică la o viziune macroeconomică. Fondatorul analizei macroeconomice este J. M. Keynes, cu lucrarea de bază „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, care deschide noi perspective teoriei economice. El este fondatorul curentului de gândire dirijist, de susţinere a intervenţiei statului în economie. Contribuţiile principale ale lui Keynes la dezvoltarea teoriei economice sunt: analiza, din perspectiva globală, a agregatelor naţionale; crearea unui model de echilibru global în economie: formularea teoriei moderne a monedei: susţinerea intervenţiei statale, în scopul de a relansa consumul şi a asigura deplina ocupare: necesitatea promovării de către stat a unor politici macroeconomice adecvate, care trebuie să aibă ca obiectiv prevenirea sau atenuarea crizelor economice, combaterea şomajului, asigurarea sporirii produsului social şi a venitului naţional etc.