Economie rurală

CAPITOLUL I

AGRICULTURA RAMURĂ A PRODUCŢIEI MATERIALE

Agricultura reprezintă în ansamblul economiei naţionale una din ramurile de mare importanţă, menită să contribuie într-o măsură covârşitoare la relansarea creşterii economice a ţării noastre. Este necesar să se petreacă transformări fundamentale în structura agrară, în baza tehnico-materială, în organizarea exploataţiilor agricole, care să asigure practicarea unei agriculturi moderne şi înscrierea ei în strategia generală de trecere a întregii economii româneşti la economia de piaţă.

Agricultura se bucură astăzi de o deosebită atenţie în toate ţările lumii, indiferent de nivelul de dezvoltare economică. În lumea contemporană ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic sunt şi cele mai mari producătoare şi exportatoare de produse agricole.

Ca ramură de bază a economiei noastre naţionale agricultura se afirmă ca un domeniu de activitatea deosebit de complex şi complicat.

Complexitatea agriculturii, ca ramură a producţiei materiale, a economiei naţionale, este determinată de rolul agriculturii în dezvoltarea economică şi de particularităţile ei tehnice, economice şi sociale, care imprimă legităţilor economice generale o manifestare specifică în agricultură.

1.1. Agricultura ca ramură biologică a producţiei materiale;

particularităţile agriculturii

Un fenomen caracteristic pentru toate ţările îl constituie, în economia contemporană, creşterea rolului agriculturii, cu toate că ponderea contribuţiei agriculturii la formarea produsului intern brut scade, iar numărul populaţiei active din agricultură se reduce. Acest fenomen devine explicabil de îndată ce locul agriculturii în angrenajul economiei generale este abordat nu numai după anumite ponderi în structura unor indicatori macroeconomici, ci şi printr-o analiză de ansamblu a funcţiilor agriculturii în creşterea economică generală.

Agricultura constituie o ramură care se bazează pe resurse în continuă autoreînnoire, spre deosebire de alte ramuri care utilizează resurse naturale (petrol, cărbune, minereuri etc.), ce se epuizează pe măsura exploatării.

Producţia agricolă în ansamblul ei apare ca o rezultantă a unor procese complexe de transformare a unei multitudini de substanţe şi forme de energie (solară, chimică, biochimică, fosilă etc.) prin intermediul organismului viu al plantelor şi animalelor, sub impactul factorilor naturali, ai resurselor materiale şi financiare, a muncii, în bunuri materiale specifice.

Caracterul de ramură biologică a agriculturii face ca dezvoltarea plantelor şi animalelor în medii de producţie naturale sau artificializate să constituie o problemă mult mai complexă decât în orice altă ramură a producţiei materiale. Dirijarea procesului de producţie agricolă constituie o activitate deosebit de complicată, diferenţiată în raport cu zona de producţie unde se materializează procesul agricol.

Sistemul de producţie agricolă poate fi considerat ca un ansamblu de activităţi productive în domeniul culturii plantelor şi creşterii animalelor, susţinut de resurse naturale în cadrul cărora pământul are un rol dominant, precum şi de resurse materiale, umane şi financiare, având drept scop obţinerea de produse agroalimentare şi pentru diferite industrializări, la un nivel determinat de eficienţă economică.

Transformarea energiei cinetice solare în energie potenţială este apanajul exclusiv al organismelor vii ale plantelor verzi. Ca atare participarea organismelor vii ale plantelor verzi constituie prima trăsătură de bază a agriculturii privită ca ramură a producţiei materiale. Se poate afirma că procesele de producţie din agricultură încep şi se sfârşesc acolo unde încep şi se sfârşesc procesele biologice, determinate de prezenţa organismelor vii.

Procese de creare a substanţei organice au loc şi în condiţii naturale, dar nu se poate vorbi încă de agricultură. Numai din momentul când activitatea organismelor vii se desfăşoară sub acţiunea dirijată a omului, transformând produsele acestora din daruri ale naturii în produse ale muncii omeneşti se poate vorbi despre agricultură. Prin urmare desfăşurarea activităţii organismelor vii sub controlul omului constituie a doua trăsătură de bază a agriculturii ca ramură a producţiei materiale.

În literatura de specialitate s-a conturat definiţia potrivit căreia agricultura este acea ramură a producţiei materiale în care, cu ajutorul organismelor vii ale plantelor verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului are lor transformarea energiei cinetice a soarelui în energie potenţială, sub singura formă accesibilă organismului omenesc – substanţa organică.

Importanţa deosebită a agriculturii în comparaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale derivă din următoarele:

- în primul rând este singura ramură de producţie capabilă să acumuleze energie cu ajutorul muncii, în timp ce toate celelalte ramuri consumă energie;

- în al doilea rând, agricultura a constituit ramura primară a producţiei materiale din care s-au desprins celelalte ramuri; însăşi această desprindere şi existenţă de sine stătătoare a tuturor celorlalte ramuri este condiţionată de existenţa agriculturii ca singura furnizoare de mijloace de subzistenţă vitale pentru acea parte a societăţii ocupată în celelalte ramuri ale producţiei materiale sau în ramurile neproductive;

- în al treilea rând, acţiunea favorabilă a factorilor biologici face ca la orice nivel de capitalizare ponderea bunurilor şi serviciilor consumate în agricultură să fie mai redusă decât în alte ramuri ale economiei naţionale; de aceea, la acelaşi produs intern brut, în agricultură se obţine o valoare adăugată brută mai mare, fapt care duce la creşterea avuţiei naţionale;

- în al patrulea rând produsele agroalimentare au o desfacere sigură pe piaţa mondială, aflată într-o continuă penurie, favorizând în majoritatea cazurilor creşterea preţurilor produselor agricole pe piaţa mondială, asigurând pe această cale o eficienţă ridicată a exporturilor de produse agricole.

Agricultura ca şi celelalte ramuri ale economiei naţionale se dezvoltă după aceleaşi legităţi economice, dar cu forme specifice de manifestare, determinate de existenţa unor particularităţi tehnice şi economice ale acesteia, fapt ce imprimă o complexitate deosebită fenomenelor economice din agricultură în comparaţie cu aceleaşi fenomene economice din industrie.

Prima şi cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul este principalul element al capitalului agricol, funcţionând concomitent atât ca obiect al muncii cât şi ca mijloc de muncă.

Pământul privit sub aspectul său triplu: unealtă de producţie, obiect al muncii şi instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o însemnată influenţă asupra politicilor agrare. Pământul este o resursă esenţială, fără de care agricultorul nu-şi poate exercita meseria. Pământul ca obiect de analiză economică este un bun particular nemobil, nereproductibil, heterogen, indivizibil, având multiple caracteristici nedisociabile (formă, suprafaţă, poziţie), exercitând simultan mai multe funcţii diverse (producţie, consum, valoare - refugiu, speculaţie).