Economie și finanțe europene

2. Bugetul Uniunii Europene

2.1. Introducere

Bugetul UE reprezintă aproximativ 1% din produsul naţional al Uniunii, ceea ce înseamnă foarte puţin comparativ cu bugetele statelor care a ajung de regulă la 30-40% din produsul naţional.

Bugetul UE finanţează iniţiativele şi proiectele din domeniile în care toate statele membre ale UE au convenit să acţioneze la nivelul Uniunii. Pentru domeniile pentru care statele membre au decis să le păstreze în competenţele naţionale, cum sunt sistemele naţionale de securitate socială, de pensii, de sănătate sau de educaţie, finanţarea se face de către guvernele naţionale. Aceste domenii sunt cele mai costisitoare şi acest lucru explică de ce bugetul UE este aşa de mic comparativ cu bugetele naţionale.

2.2. Veniturile bugetului

UE are „resurse proprii” pentru a-şi finanţa cheltuielile. Din punct de vedere legal, aceste resurse aparţin Uniunii. Statele membre le colectează în numele UE şi le transferă în bugetul acesteia.

Resursele proprii se împart în 3 categorii:

• Resurse proprii tradiţionale (RPT) – acestea sunt formate din două componente: î taxe vamale impuse asupra importurilor de produse provenite dintr-un stat din afara UE şi taxe agricole. Ele contribuie cu aproximativ 15% la veniturile totale . RPT sunt venituri colectate în virtutea politicilor Comunităţii, spre deosebire de resursele următoare care reprezintă venituri obţinute de la statele membre, de fapt contribuţii naţionale;

• Resursa bazată pe taxa pe valoare adăugată (TVA) reprezintă o rată fixă aplicată la veniturile din TVA-al armonizat ale fiecărui stat membru. Resursele bazate pe TVA reprezintă 15% din veniturile total;

• Resursa bazată pe venitul naţional brut ( VNB) este o rată procentuală fixă, calculată în fiecare an (0,73% în 2007), aplicată la VNB - ul fiecărui stat membru. Deşi este categorie neuniformă, aceasta a devenit cea mai mare sursă de venituri, contribuind cu 69% din veniturile totale

Resursele proprii ar trebui să semnifice surse de finanţare separate şi independente de statele membre, un fel de venituri din impozite comunitare, în urma unei decizii a Uniunii, fără a mai fi nevoie de decizii ulterioare ale autorităţilor naţionale. În acest sens, Tratatul de la Roma a prevăzut introducerea sistemului de resurse proprii pentru finanţarea Comunităţii, după o perioadă de tranziţie. Principiul a fost enunţat în articolul 201 din Tratat: „fără a aduce prejudicii altor venituri, bugetul este finanţat întrutotul din resurse proprii”.

La 21 aprilie 1970, Consiliul a dopat o decizie prin care cheltuielile Comunităţii urmau să fie finanţate din resurse proprii, punând astfel capăt contribuţiilor naţionale. Noul sistem independent de finanţare prin resurse proprii cuprindea „resursele tradiţionale” (taxele agricole şi taxele vamale) şi resursă bazată pe TVA. Resursele tradiţionale şi resursa bazată pe TVA nu au putut acoperi cheltuielile în creştere cu Politica agricolă comună şi în 1988 a fost introdusă resursa bazată pe PIB ( bazată pe VNB din 2002).

Din 1988 şi până în prezent, ponderea resurselor tradiţionale s-a redus substanţial de la 28,5% în 1988 la circa 15% în prezent, în timp ce resursa bazată pe VNB s-a mărit considerabil de la 10,6% în 1988 la 70% în prezent. Resursa bazată pe TVA a evoluta de la 57,2% în 1988 la circa 15% în prezent.

Creşterea în timp a ponderii resursei bazate pe VNB a îmbunătăţit echitatea în ceea ce priveşte contribuţiile naţionale în sensul proporţionalităţii contribuţiilor cu veniturile naţionale. În acelaşi timp, declinul resurselor proprii tradiţionale a condus la pierderea autonomei financiare a Uniunii