Extinderea spre Nord a Uniunii Europene

Extinderea catre nord

Prima cerere de aderare din partea Marii Britanii a fost formulata înca din anul 1961, adica la doar patru ani dupa intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. A mai durat însa înca unsprezece ani, pâna ce Marea Britanie, Danemarca si Irlanda sa se poata integra cu adevarat în Comunitate.

De o importanta centrala a fost opozitia încrâncenata a presedintelui francez de Gaulle. Si factorii de natura economica au jucat un rol anume, decisive au fost însa motivele de ordin politic, mai precis temerea ca, odata cu aderarea Marii Britanii — o tara care întretinea strânse legaturi cu SUA — Statele Unite ar fi dobândit o influenta deloc neglijabila asupra dezvoltarii Comunitatii. Iar acest lucru se afla în totala contradictie cu viziunea lui de Gaulles despre felul în care trebuia sa arate CE: o forma de cooperare a statelor nationale suverane, iesite din sfera de influenta americana.

Altfel decât de Gaulles, alte state membre si Comisia credeau ca, odata ce Marea Britanie ar fi devenit stat membru, ea ar fi constituit un pol opus la pretentiile de suprematie ale francezilor, lucru de altfel de dorit. Cu alte cuvinte: atitudinea statelor membre a fost marcata de conflictele dintre viziunile privind felul în care avea sa se dezvolte CE pe viitor. Potentiala calitate de membru a Marii Britanii a fost vazuta ca un factor care putea consolida sau, dimpotriva, zdruncina propria pozitie în aceasta chestiune, si nu ca o problema de sine statatoare.

Totusi, Franta nu putea împiedica pe termen lung extinderea. La summitul de la Haga din anul 1969, succesorul lui de Gaulles, Georges Pompidou si-a dat acordul pentru reluarea negocierilor. Un fapt decisiv pentru aceasta schimbare de pozitie a fost faptul ca s-a reusit, în cadrul unui package deal de mari dimensiuni, sa fie luate în considerare interesele tuturor statelor membre. În cadrul acestei "solutii la pachet", Franta a primit, în schimbul acordului sau privind extinderea, permisiunea celorlalte tari, de a finaliza si dezvolta proiectul Politicii Agricole Comune.

Aceasta situatie initiala a fost într-o mare masura raspunzatoare de faptul ca — având în vedere necesitatea de luare a deciziilor conform principiului unanimitatii — dezvoltarea Comunitatii a fost marcata, în anii 70 si la începutul anilor 80 de permanente situatii de criza si de momente de stagnare.

Extinderea catre sud

Aderarea Greciei, a Spaniei si Portugaliei, adica extinderea catre sud, a fost considerata din punct de vedere politico-strategic, un lucru pozitiv si necesar. Punctele slabe erau însa consecintele de ordin economic si institutional, pe care aceasta extindere le aducea cu sine. Nivelul de dezvoltare economica din toate cele trei tari se afla în mod evident sub media Comunitatii; eterogenitatea sporita precum si, fara îndoiala, marirea considerabila a numarului statelor membre, a determinat ingrijorare în ceea ce priveste eficienta institutiilor si decursul proceselor decizionale.

Extinderea catre sud a fost însa cel mai mult influentata de problemele pe care le avea Comunitatea în interior la începutul anilor 80. Era vorba de divergente de opinie în ceea ce privea evolutia pe viitor a procesului de integrare. Aceste probleme au întârziat considerabil negocierile de aderare, si de abia dupa anul 1984, când la summitul de la Fontainebleau, au fost trasate liniile proiectului pentru piata interna si a Actului Unic European, s-a putut ajunge la un consens în ceea ce privea data concreta a aderarii Spaniei si Portugaliei - 1 ianuarie 1986. Dar si extinderea catre sud a avut efectele ei asupra dezvoltarii Comunitatii. Astfel, anumite domenii politice si mai ales Politica Agrara Comuna au avut mult de suferit de pe urma acesteia. Politica regionala a trebuit si ea modificata, pentru ca noii membri sa poata intra pe piata interna s.a.m.d.