Finanțe Publice

INTRODUCERE

Disciplina are ca scop principal realizarea pregătirii studenţilor pe

problemele financiare generale şi ale finanţelor publice în special, domenii de o

mare complexitate şi utilitate practică, absolut necesare pentru înţelegerea,

aprofundarea şi gestionarea fenomenelor economice actuale.

Obiectivele disciplinei de studiu concordă cu obiectivele planurilor de

învăţământ. Structura cursului permite studentului să realizeze o pregătire

graduală, începând cu aspectele conceptuale şi de organizare financiară, în

evoluţie, continuate cu însuşirea mecanismelor şi specificului activităţii, în

planul finanţelor publice.

Lucrarea sistematizează cele mai importante cunoştinţe care asigură baza

pregătirii viitorilor specialişti în finanţe, le oferă instrumentele de lucru necesare

pentru integrarea lor în activitatea economică şi pentru soluţionarea problemelor

concrete cu care se vor confrunta ca personal de specialitate sau ca manageri.

De asemenea, formatul acestui curs permite un traseu logic şi accesibil al

pregătirii teoretice şi practice, cu posibilitatea autoevaluării, prin verificarea

cunoştinţelor şi corectarea eventualelor erori de asimilare şi înţelegere.

Conţinutul disciplinei contribuie la realizarea unei formări la nivel

superior a cursantului şi economistului în general, asigurându-i pregătirea

teoretică în sfera fenomenelor specifice finanţelor publice în economia de piaţă,

precum şi elemente de practică prin însuşirea tehnicilor de derulare a

mecanismelor financiare, care îşi pun amprenta pe activitatea fiecărei societăţi

comerciale şi instituţii, a fiecărui individ şi a unui stat în ansamblul său.

PARTEA I. – LOCUL FINANŢELOR PUBLICE ÎN ECONOMIE

CAPITOLUL I.

FINANŢELE, ÎN CONŢINUT ŞI DOCTRINE

1.1. Finanţele – concepte, repere istorice şi perspective

1.2. Teorie financiară

1.3. Finanţele – categorie economică

1.4. Elemente comparative şi definitorii

1.5. Finanţele, ca ştiinţă şi disciplină de studiu

1.1. Finanţele – concepte, repere istorice şi perspective

Finanţele reprezintă un concept cu semnificaţii multiple şi controversate, dacă

pornim de la sensul de ştiinţă a gestiunii patrimoniului individual, a patrimoniului unei

întreprinderi sau a fondurilor publice, până la ansamblul de profesiuni care au ca obiect banii

şi modalităţile specifice de reprezentare, în principal valorile mobiliare.

Literatura de specialitate abordează combinaţii de genul sistem financiar-monetar sau

sistem financiar – bancar, naţional sau mondial, cu semnificaţii precizate incomplet de teorie

şi în permanentă dinamică, cauzată de mutaţiile care se produc la nivelul elementelor

componente, al mecanismelor care le conferă mişcare şi sens sau în plan global. Sistemul

financiar naţional poate fi definit ca un ansamblu specific de instituţii, reglementări şi

practici, cu scopul finanţării activităţii economice.

Originea cuvântului “finanţe”, reprodus în mod aproape similar de majoritatea

limbilor europene (ca şi alţi termeni de specialitate), nu este complet elucidatã. Numeroşi

specialişti în economie au gãsit rãdãcinile acestui cuvânt în preajma secolului al XII- lea, întrun

verb franco-picard (N-E Franţei) - “finer”- cu semnificaţia de “a da un termen unui

contract”, raportat la schimburile comerciale, origine relativ puţin probabilã dar posibil de

argumentat prin apariţia târgurilor, (în particular a celui de la Champagne) şi prin

reglementarea şi controlul lor imediat de cãtre puterea regalã. In fapt, acest verb are de

asemenea sensul de “a plãti impozitele regelui”, deci în afara sferei pieţei1.

Alţi economişti au cãutat originea cuvântului în latinã, finis - semnificã încheierea

unei operaţiuni contractuale sau termen de plată, cu diferite derivate care se regãsesc în

textele juridice de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi secolul al XIV-lea.

Romanii foloseau cuvântul “fiscus” pentru a desemna coşul în care se depuneau

dările, fiscul fiind întâlnit ulterior cu sensul de visterie, trezoreria statului, sistemul

organismelor care au ca atribuţii stabilirea, încasarea şi administrarea impozitelor şi taxelor.

În unele ipoteze, se afirmă cã originea acestui concept este localizatã spre sfârşitul sec. al XIlea,

cu referire la impozitul pontifical, ca fiscalitate suprateritorialã şi la constituirea dreptului

canonic, ceea ce poate explica integrarea acestei expresii în formulele contractuale. Alte

studii regăsesc termenul de fiscus mult mai adânc în istorie, încă din vremea împăratului

August (63 î. H.), definind organul financiar care încasa impozitele, taxele, amenzile în

provinciile imperiale şi care aparţineau în totalitate împăratului, spre deosebire de „aerarium”

1 Jean-Marie Thiveaud- “Le risque et son prix: génése d`un concept”, Révue d`Economie Financière, 1996.

care îndeplinea acelaşi rol în provinciile senatoriale iar veniturile colectate aparţineau

poporului2.

În Franţa secolului al XV-lea se utiliza pentru prima dată cuvântul finanţe în raport cu

gospodăria publică, respectiv finanţe însemna o sumã de bani şi un venit al statului; se

foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru arendaşii de impozite şi pentru

persoanele care încasau impozitele regale.

Din secolul al XV-lea până în secolul al XVII–lea, în limba germană termenul finanz

însemna o plată în bani iar prin denumirea de finanzen erau recunoscuţi cămătarii, încasatorii

de bani.

În literatura noastră de specialitate s-a acceptat originea latinã a finanţelor3, de la

verbul “finare”= a termina, a încheia un diferend, o acţiune judecãtoreascã care presupune

o platã în bani.

În orice situatie, “finanţe” semnificã o platã în bani iar pânã în secolul al XIX-lea se

raporteazã, în majoritatea cazurilor, la domeniul public, la stat, implicit la sistemul de

impozite sau la creditul public. Deşi cuvântul nu se utiliza ca atare, finanţele au existat în

fond din timpul primelor societăţi umane care s-au organizat în forme statale, prin atragerea

resurselor sub formă de tezaur de pietre şi metale preţioase din pradă de război, confiscări,

tributuri, etc. Până în secolul al XVII-lea, finanţele statului reprezentau un secret care nu

trebuia cunoscut de popor. Pentru prima dată, veniturile şi cheltuielile statului au fost făcute

publice în Anglia sub regele Carol I (1600-1649), practică abordată în Franţa abia în 1814,

sub împăratul Napoleon I.