Formarea Prețurilor

1) Abordarea sistemică a preţurilor.

2) Rolul preţurilor în cadrul sistemului economico-social.

3) Factorii ce determină nivelul şi evoluţia preţurilor.

4) Strategii de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei, pe tipuri de concurenţă.

=1=

Preţurile, “creaţie “a producţiei şi schimbului de mărfuri, au devenit o categorie economică de prim rang sub raportul complexităţii şi intercondiţionării lor cu alte categorii şi procese economice, cu dinamica globală a dezvoltării economico-sociale a unei ţări. Preţurile sunt cuvinte întâlnite pretutindeni, oriunde şi oricând, cu o frecvenţă pe care nu o au ceilalţi termeni economici. Orice individ sau agent economic plăteşte sau/şi încasează zilnic nenumărate preţuri.

În domeniul economic prezenţa preţului este evidentă, fiindcă în categoria de preţ sunt întrunite toate problemele de dezvoltare economică: producţia, mărfurile, munca, informaţia, capitalul, investiţiile, transporturile, serviciile, folosirea pământului etc. Aceste realităţi au făcut şi fac din problema analizei naturii preţurilor o formă frecventă de investigare ştiinţifică a lor.

De la începutul întroducerii în limbajul economic termenului de preţ i s-au atribuit sensuri variate, dar toţi cei care l-au însuşit şi folosit au intuit faptul că preţul măsoară ceva. De pildă, încă în antichitate, Aristotel susţinea că “preţul exprimă echivalenta a două bunuri diferite calitativ”. Preţul ca expresie banească a valorii mărfii a apărut odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi anume atunci când au apărut banii, moneda măsurând acel “ceva” existent în toate bunurile supuse schimbului. Una din cele mai controversate probleme a ştiinţei economice a fost gasirea acelui “ceva” care le face comparabile, masurabile şi transferabile pe toate bunurile supuse schimbului.

Analiza naturii economice a preţului a început cu economia clasică, respectiv cu A. Smith, care a arătat că masura reală a valorii de schimb ale marfurilor este munca. Mai tîrziu D. Ricardo consolidează acest punct de vedere şi susţine că munca ce întruchipează valoarea are dublu caracter: munca vie (reprezintă transferarea valorii de la mijloacele de producţie la produsul finit şi crearea unei noi valori, având un caracter activ asupra valorii) şi munca materializată (întruchipată în mijloacele de producţie şi are un caracter pasiv asupra valorii).

K. Marx a preluat teoria valorii de la clasici, îmbogaţind-o cu elemente noi, şi defineste valoarea ca “timpul de muncă socialmente necesar pentru producere în condiţii de producţie existente, normale din punct de vedere social, cu un nivel mediu de îndemânare şi intensitate a muncii”. Analize asupra naturii economice a preţului au fost făcute şi de economiştii români. Astfel, V. Madgearu explică existenţa unei identitaţi între proporţia schimbului de mărfuri şi cheltuielile necesare obţinerii acestora. Toate aceste concepţii s-au întruchipat în teoria valorii-muncă sau teoria obiectivă a valorii. Rezumând ideile ce stau la baza teoriei obiective, menţionăm că problema fundamentală a economiei este oferta, respectiv:

a) preţul este măsura muncii cheltuite pentru producere;

b) valoarea mărfii rezultă nu numai din munca vie, dar şi din cea materializată;

c) mărimea valorii mărfii se schimbă în funcţie de productivitatea muncii.

Ramura subiectivă a valorii are la origine utilitatea la care s-a referit, la începutul preocupărilor economice, Xenofon. Printre motivele apariţiei acestei teorii putem menţiona imposibilitatea teoriei valorii-muncă de a explica contribuţia pieţei la formarea preţului, la influenţarea valorii prin raportul cerere-ofertă. Drept fundament al preţului a fost considerată utilitatea, teoria subiectivă sau, altfel spus, teoria valorii bazată pe utilitate, având ca autori pe W. Jevons, K. Menger, A. Marshall ş.a. Ideia de bază este: dacă marfa nu are utilitate valoarea ei este nulă.

Din moment ce nu toate părţile ale aceluiaşi produs au utilităţi egale, pe măsură ce se asigură o suficientă acoperire a trebuinţelor, orice cantitate suplimentară are un grad de utilitate diferit, respectiv, mai mic. De aceea, teoria subiectivă a valorii face distincţie între utilitatea totală, dată de întreaga cantitate consumată dintr-o marfă, şi utilitatea ultimei unităţi, care este cel mai puţin dorită şi se numeşte utilitate finală sau marginală. La baza formării preţurilor, în lumina teoriei subiective, se află utilitatea marginală, într-o influenţă direct proporţională. Cu cât utilitatea marginală scade, cu atât se consumă o cantitate mai mare din bunul respectiv pentru care, însă, a fost plătit un preţ mai mic pe unitate de produs.

Teoria valorii bazată pe utilitate aşează la baza formării valorii de schimb şi a preţurilor, pe lângă utilitate, şi raritatea mărfurilor. Aşa se explică unele situaţii aparent paradoxale ale unor produse cu utilitate mare, dar valoare de schimb mică sau ale unor mărfuri de utilitate mică, dar valoare de schimb mare (de exemplu: paradoxul apă-diamante).

Pentru explicarea naturii economice a preţului în condiţiile actuale este nevoe de o teorie – sinteză a valorii. Dacă formarea preţului este dictată de latura ofertei în teoria obiectivă şi de cerere în cea subiectivă, într-o teorie sintetizatoare a factorilor de influenţă asupra mărimii, dinamicii şi corelaţiilor dintre preţuri, acestea din urmă apar ca expresie a confruntării intereselor dintre vânzători şi cumpărători. Aşa cum apreciază M. Manoilescu: “Noi înţelegem să luăm în considerare toţi factorii, atât obiectivi, cât şi subiectivi care contribuie la formarea valorilor şi ne situăm pe terenul teoriei moderne a echilibrului care, de asemenea, are în vedere multilateralitatea factorilor constituenţi ai valorii”. Iar A. Marshall înaintează următoarea afirmaţie: ”Pe bună dreptate se poate discuta dacă este lama superioară sau inferioară a unei foarfeci cea care taie o foaie de hârtie, ca şi dacă valoarea este guvernată de utilitate (cererea consumatorului) sau costul de producţie (oferta producătorului)”.

Rezumând ideile expuse, se poate afirma că preţul este o categorie economică complexă, nivelul căruia reflectă expresia bănească a valorii mărfii, pe de o parte, şi influenţa anumitor factori care se manifestă în situaţii economice concrete, pe de altă parte. Valoarea apare ca rezultat al confruntării cererii cu oferta de bunuri şi se află în dependenţă de circuitul monetar. Iar factorii esenţiali care determină nivelul, structura şi evoluţia preţului sunt reprezentaţi prin psihologia cumpărătorilor, anumite interese şi obiective ale producătorilor, condiţiile în care se derulează tranzacţiile, legislaţia în domeniul formării preţurilor ş.a.

Astfel, preţul reprezintă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei unităţi de bun economic, suma pentru transferarea drepturilor de proprietate asupra unui bun de la o persoană la alta.

Datorită diviziunii sociale a muncii şi a autonomiei participanţilor la procesul de schimb, prin intermediul banilor, interdependenţa dintre oameni este dublată de o lume a preţurilor (un sistem complex, poate cel mai complex cunoscut de om, după cel material).

Sistemul de preţuri reflectă totalitatea preţurilor care stau la baza schimbului de mărfuri, precum şi legăturile, relaţiile şi interdependenţele dintre acestea pe piaţa internă şi/sau internaţională.

Legăturile dintre categoriile de preţuri exprimă raporturile dintre diferitele tipuri de preţ ale aceluiaşi produs, din punctul de vedere al elementelor de structură. De exemplu, legătura dintre preţul cu ridicata şi preţul cu amănuntul se realizează prin intermediul elementelor: adaosul comercial şi TVA:

PREŢUL CU RIDICATA – se aplică la comercializarea mărfurilor în cantităţi mari, se calculează de către unităţile comerciale specializate în desfacerea mărfurilor en-gros.