Formele de Garantare a Creditelor Bancare

4.1. Caracteristica generală a formelor de asigurare a creditelor bancare

Băncile trebuie sa identifice riscurile fiecărei cereri şi propuneri de creditare, să le recunoască si să contribuie la reducerea şi chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necesar şi un studiu de senzitivitate sau risc.

Necesitatea garantării creditelor decurge din existenta riscului de credit. Deci, banca trebuie sa se asigure ca agenţii economici care solicită credite, oferă suplimentar posibilitatea recuperării acestora, afară de faptul că au capacitatea restituirii creditelor şi a dobânzilor aferente, dovedită la etapa evaluării credibilităţii debitorilor.

Conform art.634 şi 635 al Codului Civil al Republicii Moldova, garanţia debitorului constă în obligaţiunea lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului”. Prin urmare, din punct de vedere juridic, garanţia reprezintă un mijloc de garantare a executării obligaţiunii. Aici trebuie să se ţină cont de astfel de aspecte, ca: dreptul de proprietate asupra garanţiei, perfectarea contractului de garanţie, valoarea garanţiei.

Cel solicitat să ofere o garanţie suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligaţiei de rambursare a creditului, are în principiu, cîteva alternative:

- poate garanta cu bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare pe care le pune la dispoziţia băncii, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, etc., acestea fiind numite garanţii reale; din grupa garanţiilor reale, conform art.454 al. I al Codului Civil al Republicii Moldova şi Legii cu privire la gaj, nr.449-XV, art.1, 17, 20, fac parte: gajul, ipoteca, amanetul;

sau

- poate apela la o terţă persoană – numită garant , care să-şi asume obligaţia că va achita datoria (sau va despăgubi băneşti banca), în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul, clientul băncii) nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoare de garanţie bancară, avalul cambial, etc., acesta făcând parte din garanţii personale,

sau mai există şi alte tipuri de garanţii.

Indiferent de tipul garanţiei (reală sau personală) aceasta trebuie să corespundă anumitor cerinţe de bază:

- existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp, pentru a acoperi obligaţia garantată;

- garanţia să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

- banca în calitate de beneficiar al garanţiei, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanţia în bani, rapid şi fără pierderi. Altfel spus garanţia să aibă un mare grad de lichiditate dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu-şi rambursează datoria.

De obicei, valoarea garanţiei cerute este mai mare decât valoarea creditului, dar, prin solicitarea unei garanţii de o valoare considerabil mai mare decât împrumutul, o bancă îşi reduce capacitatea de a împrumuta. Garanţiile solicitate fiind prea mari, clienţii băncii vor renunţa la a mai solicita credite. Acest lucru nu numai că va limita profitul băncii, dar va însemna că banca nu va mai îndeplini un obiectiv principal al activităţii sale: sprijinirea prin credit a dezvoltării economiei.

Deci, garanţia este importantă în diminuarea riscului, dar aceasta constituie doar un aspect luat în consideraţie de creditori. Dacă activitatea pentru care se solicită creditul este îndeajuns de profitabilă şi riscul este scăzut, garanţia ar putea să nu mai fie necesară sau valoarea ei să fie relativ scăzută.

Atunci când se solicită o garanţie de regulă, se disting trei părţi implicate:

1. ordonatorul garanţiei, care este debitorul principal: el este cel căruia partenerul de contract (de exemplu, în contractul de credit partenerul de contract este banca ce acordă creditul) îi solicită o garanţie. În consecinţă, ordonatorul fie oferă o garanţie din propriul său patrimoniu (sub formă de gaj sau ipotecă), fie solicită un terţ – garant – să ofere o garanţie în locul lui. De exemplu, prin avalul cambial, avalistul se angajează ca terţ să plătească cambia, în cazul în care debitorul nu o plăteşte.

2. beneficiarul garanţiei, este cel în favoarea căruia s-a constituit garanţia, în cazul nostru banca. Beneficiarul execută garanţia, respectiv încasează banii care rezultă din vânzarea bunului, dacă debitorul principal nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de a rambursa împrumutul.

3. garantul este debitorul secundar, care, în anumite cazuri, poate fi înseşi debitorul principal, când garantează cu bunurile sale, sau poate fi un terţ (o altă bancă, o altă firmă sau instituţie), care garantează că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor debitorului principal, va îndeplini obligaţia de plată sau de rambursare a sumei.