Gestiunea Financiară

PARTEA A II A - GESTIUNE FINANCIARĂ şi ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

GESTIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI

Gestiunea financiară este o componentă de bază a practicii financiare a firmei. Practica financiară reflectă acţiunea în domeniul finanţelor private şi urmăreşte realizarea obiectivului general, respectiv maximizarea valorii firmei. Practica financiară este întruchiparea în plan operativ, în execuţie, a finanţelor private şi, ca atare, operează cu două concepte: gestiunea financiară şi analiza financiară.

Principiul gestiunii financiare este principiul de bază al organizării şi conducerii activităţii firmei şi presupune ca veniturile realizate din activitatea curentă a firmei să acopere cheltuielile efectuate şi să asigure şi un profit cât mai ridicat. De asemenea, pentru managerul financiar al firmei, este important ca încasările obţinute din activitatea de exploatare şi cea financiară să fie cel puţin egale cu ansamblul plăţilor ocazionate de aceleaşi activităţi, inclusiv plata dividendelor către acţionari.

Gestiunea financiară presupune şi implică două criterii importante, respectiv:

-autonomia funcţională a întreprinderii, care implică libertatea în modul de procurare şi gestiune a capitalului şi

-eficienţa, care implică obţinerea unui maxim de rezultate în urma administrării şi utilizării capitalului.

Gestiunea financiară are următoarele componente:

-gestiune financiară pe termen lung - atragerea şi utilizarea capitalului necesar pentru constituirea activelor imobilizate, durabile;

-gestiune financiară pe termen scurt – vizează gestiunea financiară a ciclului de exploatare şi deci a activelor şi a pasivelor circulante, care se finalizează cu dimensionarea şi finanţarea necesarului de fond de rulment pentru activitatea de exploatare;

-gestiunea trezoreriei – se referă la activitatea de planificare a încasărilor şi plăţilor aferente respectării obligaţiilor comerciale şi fiscale ale firmei, precum şi la atragerea necesarului de finanţat în completarea resurselor proprii cu cel mai mic cost sau plasarea excedentului de trezorerie cu cel mai bun randament.

O gestiune financiară optimă presupune aplicarea unor reguli de bază şi anume:

-selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse din gama de fabricaţie numai dacă sunt rentabile;

-dezvoltarea şi diversificarea activităţii firmei prin investiţii noi, atâta timp cât rentabilitatea sperată a acestora este superioară costului capitalului utilizat pentru finanţarea lor; trebuie avut în vedere faptul că randamentul marginal al investiţiilor înregistrează o tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte pe măsura sporirii nevoii de resurse pentru finanţarea unor investiţii însemnate;

-scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală cu durata de existenţă a activului creat pe seama acesteia; în acest fel se asigură solvabilitatea şi lichiditatea firmei, evitându-se situaţiile de faliment;

-firma să urmărească creşterea gradului de îndatorare atâta timp cât rentabilitatea capitalului investit (rentabilitatea economică) este mai mare decât rata costului capitalului împrumutat, întrucât astfel averea acţionarilor sporeşte prin utilizarea efectului favorabil de levier al îndatorării.

Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:

-deciziile financiare;

-operaţiunile financiare;

-cadrul organizatoric al activităţii financiare.

A gestiona înseamnă în primul rând a conduce, iar conducerea activităţii financiare se realizează prin intermediul deciziilor financiare, definite ca acte conştiente prin care se stabilesc anumite măsuri pentru soluţionarea unor probleme sau care implică programarea evenimentelor viitoare.

Deciziile financiare trebuie privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi economici. Deoarece întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor, efectul deciziilor financiare trebuie să satisfacă, înainte de toate, aşteptările ofertanţilor de fonduri, acţionari şi creditori financiari. Aceste aşteptări sunt exprimate în termeni de rentabilitate şi risc, noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare. Totodată, efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă şi aşteptărilor personalului întreprinderii, care pretinde în schimbul prestaţiilor sale, o remunerare adecvată şi o stimulare în funcţie de rezultate.

După orizontul de timp şi amploarea lor, deciziile financiare pot fi grupate în:

-decizii strategice;

-decizii tactice.

Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai îndepărtat şi sunt cele care prefigurează cadrul în care urmează să se desfăşoare activitatea întreprinderii. Ele urmăresc întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea întreprinderii. În mod concret, deciziile financiare strategice vizează natura şi volumul investiţiilor care se vor realiza, creşterea randamentului activelor, perfecţionarea activităţii de marketing, politica de preţuri a întreprinderii, etc.

Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care se urmăreşte ajustarea influenţelor conjuncturale, pentru a se urma strategia fixată. În mod evident, aceste decizii sunt adoptate în cursul perioadei, în funcţie de condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, de producţie sau de desfacere.

După natura lor, deciziile financiare se grupează în:

-decizii de investiţii;

-decizii de finanţare.

Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire care conduc la achiziţionarea sau construirea de active în vederea obţinerii unor fluxuri de lichidităţi viitoare. Investiţiile pot determina creşterea valorii întreprinderii şi de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. De altfel, sporirea de valoare a întreprinderii denotă că investiţia este rentabilă şi că rentabilitatea investiţiei este superioară costului său de finanţare.