Gestiunea Stocurilor

1. Aspecte conceptuale

Cea mai importantă parte a gestiunii financiare a firmei este gestiunea ciclului de exploatare. Prin gestiunea ciclului de exploatare se înţelege alocarea optimă a capitalului pe cele două direcţii specifice activităţii de exploatare: stocuri şi creanţe, în condiţiile minimizării riscului specific. Există trei raţiuni importante pentru rolul esenţial al gestiunii ciclului de exploatare în gestiunea financiară a firmei: a) ponderea ridicată a activelor şi pasivelor alocate activităţii de exploatare; b) gradul ridicat de repetabilitate a operaţiunilor specifice activităţii de exploatare; c) rolul determinant al datoriilor pe termen scurt în gestiunea financiară a firmei. În mod concret, gestiunea ciclului de exploatare urmăreşte, pe de o parte, rentabilitatea (realizarea activităţii de exploatare cu minimum de active circulante) iar, pe de altă parte, minimizarea riscului (procurarea pasivelor circulante necesare finanţării activelor circulante, cu minimum de costuri).

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două acţiuni distincte:

1) determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe şi lichidităţi);

2) determinarea modalităţii de finanţare a activelor circulante (FR, De, Crt, etc.).

Firma poate folosi trei politici distincte pentru gestionarea ciclului de exploatare:

a) o politică agresivă: realizarea unei cifre maxime de afaceri cu stocuri minime, ceea ce maximizează rentabilitatea

- accentul este pus pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare), care au costurile cele mai mici de procurare;

b) o politică defensivă: realizarea unei cifre de afaceri date cu stocuri şi creanţe care să minimizeze riscul

- accentul este pus pe finanţarea activelor circulante din surse permanente (fondul de rulment) cu costuri mari dar cu o anumită siguranţă în funcţionare

c) o politică echilibrată: armonizarea contradicţiei dintre rentabilitate şi risc

- sincronizare între siguranţa aprovizionării şi costurile acesteia

2. Gestiunea stocurilor

Prin stocuri se înţelege cantitatea fizică de materiale, produse sau mărfuri necesare realizării fiecărei faze a ciclului de exploatare. Ciclul de exploatare are trei faze: aprovizionare, producţie, desfacere. Faza de producţie are un caracter continuu în timp ce fazele de aprovizionare şi desfacere au caracter discontinuu. Acesta este motivul pentru care apare necesitatea unei activităţi specifice de gestionare a stocurilor.

Sub aspect financiar, stocurile reprezintă alocări de capital care nu pot fi recuperate decât după încheierea ciclului de exploatare, adică după vânzarea mărfurilor obţinute în activitatea de producţie. În acest context, asigurarea unor stocuri mici care să se reînnoiască pe măsură ce apar necesităţile de producţie prezintă riscul apariţiei unor rupturi (gap-uri) în aprovizionare în timp ce asigurarea unor stocuri mari care să elimine riscul rupturilor de stoc prezintă costuri mari de imobilizare a capitalului. Rezultă că este necesară optimizarea mărimii stocurilor. De fapt, optimizarea mărimii stocurilor se referă la armonizarea relaţiei care există între cheltuielile de aprovizionare (Ca) care variază în funcţie de numărul de aprovizionări şi cheltuielile de stocare (Cs) care variază în funcţie de mărimea stocurilor. Din punct de vedere grafic, această optimizare se va produce în punctul de minim al curbei costurilor totale cu formarea stocurilor (Ct), cu :

3. Optimizarea stocurilor

Cheltuielile de aprovizionare (Ca) sunt determinate de realizarea unei aprovizionări noi (sau unei comenzi noi), însumând toate cheltuielile ocazionate de acest eveniment. Să notăm cu costul unitar de aprovizionare (adică cheltuielile ocazionate, în medie, de o aprovizionare). Acest cost unitar de aprovizionare va fi considerat ca fiind un cost fix. Cheltuielile de depozitare sau de stocare sunt determinate de toate cheltuielile ocazionate de păstrarea, recondiţionarea, paza etc. stocurilor deja aprovizionate. Să notăm cu cheltuielile unitare de stocare (cheltuieli de stocare la un leu stoc). Acestea reprezintă o medie a costului de stocare pe perioada de existenţă a stocului (din punct de vedere practic se consideră media costului din prima şi ultima zi de existenţă a stocului), conform graficului de mai jos