Instituțiile europene, studiu de caz și creditul bancar

1. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Cuvinte cheie:

Microeconomie, macroeconomie, previziune macroeconomică

1.1. Originea macroeconomiei

Microeconomia şi macroeconomia sunt două abordări diferite ale realităţii economice.

Microeconomia este acea parte a economiei care tratează funcţionarea şi comportamentul

unităţilor de decizie individuale, adică firmele şi menajele. Microeconomia cercetează în detaliu

deciziile pe care le iau agenţii economici individuali – firme şi consumatori. Alegerea firmelor cu

privire la ce să producă şi cât de mult să ceară pe produsele respective, alegerea consumatorilor cu

privire la ce să cumpere reprezintă de fapt obiectul de studiu al microeconomiei.

Macroeconomia adună toate aceste comportamente la un loc şi priveşte economia ca pe un

întreg. În loc să se concentreze pe factorii care influenţează producţia firmelor individuale,

macroeconomia tratează determinanţii producţiei naţionale totale. Macroeconomia lucrează cu

agregate cum ar fi consumul agregat sau investiţiile agregate, nivelul general al preţurilor, etc. Cînd

vorbim de comportament agregat al agenţilor economici ne referim la comportamentul tuturor

indivizilor luaţi împreună.

Soarta politică, socilă şi militară a unei naţiuni depinde în mare măsură de succesul

economic al acesteia şi din această cauză macroeconomia este considerată una dintre cele mai

importante şi, în acelaşi timp, controversate părţi ale ştiinţei economice. Printr-o alegere judicioassă

a politicilor macroeconomice, o ţară poate să influenţeze propria performanţă economică. De

exemplu, nivelul şi structura impozitelor sau cheltuielilor guvernamentale, influenţează creşterea

economică, inflaţia, soldul balanţei comerciale, etc.

Rădăcinile macroeconomiei le regăsim în Marea Criză economică din 1929 – 1933. Anii

1920 au fost în general prosperi pentru întreaga economie mondială. La sfârşitul anului 1929, în

SUA a început o criză economică de anvergură care a afectat ulterior întreaga economie mondială.

A fost o perioadă de falimente bancare, contracţie economică severă şi şomaj ridicat. De exemplu,

doar în SUA numărul de şomeri a crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 13 milioane în 1933.

Valoarea totală a producţiei în aceeaşi ţară a scăzut de la 103 mld. dolari la 55 mld. dolari.

Modelele clasice. Înainte de marea criză, economiştii aplicau modelele microeconomice –

sau modelele clasice – la economie în ansamblu. Aceste modele subliniau faptul că preţurile şi

salariile, de exemplu, se modifică în aşa fel încât piaţa să rămână în echilibru. De exemplu, pe piaţa

muncii se presupunea că excesul de ofertă va duce la scăderea salariilor astfel încât se va stabili un

nou punct de echilibru şi şomajul involuntar nu va persista (fig. 1.1.)

Să presupunem că economia intră într-o perioadă de recesiune. Scăderea producţiei va duce

la deplasarea curbei cererii de la D0 la D1. La nivelul W0 al salariilor, va exista un exces de ofertă de

muncă L1L0, ce corespunde numărului de şomeri. Oricum, excesul de forţă de muncă ar trebui să

ducă la scăderea salariilor. Când salariile scad, firmele vor dori să angajeze mai mulţi oameni

(mişcarea din B în C) şi mai puţini muncitori vor dori să lucreze (mişcare din A în C). La noul

salariu de echilibru W*, nu mai există şomaj; piaţa este în echilibru, cantitatea oferită este egală cu

cea cerută.

Deci, economiştii credeau că “recesiunea” se autocorectează, pentru că scăderea producţiei

şi a cererii de muncă va duce la scăderea salariilor, prin urmare, la creşterea cererii de muncă a

firmelor. Acest model clasic simplu nu a reuşit însă să explice persistenţa şomajului pe termen lung,

de exemplu, sau a altor asemenea probleme, explicaţia fiind dată ulterior de macroeconomie.

Revoluţia keynesistă. Construind pe ceea ce se ştia deja despre pieţe şi funcţionarea lor,

John Maynard Keynes a elaborat o teorie referitoare la determinarea venitului naţional ce va reuşi

să explice evoluţiile economice ale timpului său. Cartea sa, “Teoria generală a folosirii mâinii de

lucru, a dobânzii şi a banilor” publicată în 1936 este una dintre cele mai importante lucrări din

istoria economiei. În exemplul ales, referitor la piaţa muncii, în conformitate cu teoria lui Keynes nu

preţurile şi salariile determină nivelul şomajului ci nivelul cererii agregate. Keynes consideră că

guvernul poate interveni in economie pentru a stimula cererea agregată şi, prin aceasta, poate scoate

economia din criza economică.

Aproape toate lucrările în macroeconomie din zilele noastre îşi au rădăcinile în opera lui

Keynes.