Integrare Economică Europeană

Modul 1. Europa în cãutarea unei noi identitãti

Modulul are drept scop introducerea studentului în filosofia integrãrii

europene, în întelegerea primarã a premiselor, controverselor si pasilor

parcursi de europeni în realizarea unificãrii.

Studentul se va familiariza cu ideea de integrare în Europa, regãsind în

sintezã principalele idei si momente din perioada anterioarã semnãrii

Tratatului de la Roma (1957), ca moment al declansãrii procesului de integrare

sub formula unei Comunitãti Economice – pilon central al formãrii si

functionãrii Uniunii Europene astãzi.

Modulul cuprinde o singurã unitate de curs (maxim 3 ore de studiu),

structurat pe 3 pãrti: „Identitate europeanã”, „De la idee la Tratatele

constitutive”

si ”Federalism si cooperare interguvernamentalã în integrarea politicã a

Europei”.

“Europa nu este decât o vointã comunã a celor care

trãiesc în ea, printr-o vocatie comunã…Unitatea

europeanã stã în spiritul european.”

Bernard Voyenne

În ani de zbuciumatã istorie si perpetuã cãutare a stabilitãtii si echilibrelor de

putere, pe continentul european s-a conturat treptat si a supravietuit în timp tuturor miscãrilor

orgolioase ale entitãtilor nationale ideea de “Europa”.

Esenta ideii de “Europã unitã” a gãsit un nesperat izvor de inspiratie si sustinere în

constiinta si sentimentul identitãtii europene datã de unitatea culturalã si intelectualã.

Justificatã apare astfel reflectia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, dupã

ani de zbateri, de evolutii si involutii în unificarea federativã a tãrilor europene, spunea:

“Dacã ar fi sã reîncep, as începe prin culturã”. Cultura este cea care dã liantul european si

poate mentine o unitate durabilã într-o atât de vastã diversitate.

Pentru a trece însã de la ideea unificãrii la transpunerea ei în proiecte precise si

institutionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele

Europei sã devinã mai puternic, raportat la ceea ce diferentia si le separa; un timp în care, de

la simplã aspiratie a artistilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeanã sã anime

larg atât de puternicile individualitãti umane si entitãti nationale si sã se transpunã astfel întro

vointã politicã în mãsurã sã-i confere finalitate.

4

Unitatea de studiu 1. Identitate europeanã

Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate nationalã si la

afirmarea lor economicã, politicã si culturalã, Europa a cunoscut o evolutie conflictualã,

caracterizatã de rivalitãti comerciale, coloniale si rãzboaie, ca manifestãri ale nationalismelor

exacerbate ce le-au dominat existenta.

Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni

între cele douã rãzboaie mondiale, fãcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson:

“Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor

reciproce, echilibrele de putere, aliantele complicate, formele si principiile lor de guvernare

ne sunt, toate, strãine. Sunt natiunile unui vesnic rãzboi. Toate energiile lor sunt cheltuite

pentru distrugerea averii si vietii cetãtenilor lor.”1

Suntem cu sigurantã tentati sã refuzãm o astfel de imagine asupra Europei. Nu

putem însã sã nu acceptãm cã divizarea politicã, economicã si religioasã a continentului

european constituie o permanentã.

Cum a fost atunci posibilã integrarea europeanã? Încercând sã-si explice o astfel de

mutatie de proportii în evolutia Europei, Louis Carton este de pãrere cã, desi divizatã, Europa

prezintã o constantã – comunitatea civilizatiei, înteleasã astfel: “Dar, dacã Europa este

divizatã în actiune, rãmâne o comunitate a civilizatiei. O comunitate care nu înseamnã unitate

sau monolitism. Dimpotrivã, diversitatea si varietatea caracterizeazã civilizatia comunã a

Europei. Ea este fondatã pe o anumitã conceptie a individului. Dar, fiecare individ este

complex si poartã în el douã capacitãti care uneori se completeazã, alteori se contrazic:

inteligenta, partea rationalã a spiritului, aptã sã analizeze, sã înteleagã, sã construiascã si

imaginatia, intuitia, parte irationalã care urmeazã impulsuri adesea misterioase.

Complexitatea civilizatiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construitã pe

dublul aport al traditiei pãgâne axatã pe ratiunea umanã si al celei crestine, fundamentatã pe

credintã. Ca si spiritul uman, civilizatia occidentalã va fi constant solicitatã de spirit si de

ratiune. Uneori una din sursele traditiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credintei,

Renasterea va dezvolta influenta ratiunii. Alteori, credintã si ratiune se vor echilibra, în

indivizi ca si în societate […]”.2

1 Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta si trãdarea Europei”, Ed. Venus, Bucuresti, 1993, p.8.

2 Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.

5

Comunitatea civilizatiei nu semnificã asadar uniformitate. Ceea ce o caracterizeazã

nu este asemãnarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a întelege si de a asimila

aceleasi idei. Comunitatea civilizatiei europene stã în capacitatea comunã a europenilor de a

simti, de a reactiona, de a asimila.

Determinatã politic, unificarea europeanã este în esentã un proces institutional si

cultural; si dacã institutiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultã cã Europa unitã se datoreazã

apartenentei popoarelor la cultura europeanã, manifestãrii în fapt a aceluiasi sistem de valori.

Definirea culturii europene este esentialã pentru stabilirea apartenentei la Europa, într-un

moment în care aceasta se redefineste si se cautã. Ce fel de Europã si pânã unde?

Mult timp Europa a fost identificatã cu zona de dominantã catolicã si uneori chiar numai cu

partea ei occidentalã, unde s-ar fi transmis si conservat cultura anticã. Argumentul esential

tine de sciziunea bisericii, prin care crestinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât

catolicismul.