Integrarea economică europeană

I. Fundamentele teoretice ale integrării

Abordarea conceptuală a integrării economice are, deocamdată, drept reper de facto unic exemplul european, al Comunităţii Economice Europene (CEE), Comunităţilor, Comunităţii (CE) şi, în fine Uniunii Europene (UE). Ca şi în cazul altor concepte, fapte şi repere ştiinţifice, practica a luat-o şi aici înaintea studiilor. În spaţiul de faţă vom încerca schiţa unei imagini a integrării apropiindu-ne alte trei concepte specifice, figurând şi drept faze specifice. Este vorba, mai întâi, despre uniunea vamală, caracteristică începutului fenomenului integraţionist, apoi despre convergenţa şi zona monetară optimă, apanaj al integrării avansate, specifică epocii actuale.

I.3 Fazele integrării

1. Zonă de liber schimb

Eliminarea barierelor comerciale între economiile membre, coroborată cu păstrarea restricţiilor faţă de alte economii. Zonele de liber schimb sunt, însă, mai întâi aferente unor suprafeţe mai limitate de schimburi organizate.

2. Uniune vamală

Eliminarea tarifelor vamale între ţările membre, coroborată cu adoptarea unui tarif vamal unic faţă de ţările din afara uniunii.

3. Piaţă comună

Avansul integrării pe seama altor reglementări în favoarea Uniunii şi de acordare de facilităţi vamale şi de altă natură. Piaţa bunurilor-serviciilor, capitalurilor şi persoanelor este deplină .

4. Uniune economică

Reglementări şi facilităţi avansate, în relaţiile intra-unionale

5. Uniune economică şi monetară

Uniune economică, plus adoptarea monedei comune, în locul celor naţionale. Politica monetară este comună, în vreme ce politica fiscală se poate păstra diferenţiată, cu menţiunea atât a unor iniţiative de armonizare fiscală, cât şi a perspectivei fiscalităţii comune.

2.Istoricul consolidarii UE:9mai 1950-prezent

Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcţia europeană s-a concretizat după cel de al Doilea Război Mondial. Pe 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene.

La apel au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (notă: Tratatul CECO a expirat în 2002). La 25 martie 1957, cele şase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.

La cele trei Comunităţi au aderat în anii următori nouă state: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La 1 mai 2004, zece state au aderat la Uniunea Europeană: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, s-a constituit Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:

1. Comunităţile Europene, permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piaţa unică, transporturi, concurenţă, moneda unică, ocuparea forţei de muncă, sănătate publică, protecţia consumatorilor, cercetare, protecţia mediului, agricultură, ş.a.), urmând obiectivul de coeziune economică şi socială;

2. Politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu;

3. Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliţie şi de justiţie din cele 15 state membre pentru consolidarea securităţii interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, conţinea prevederi în următoarele domenii: drepturile cetăţenilor (în special, protecţia drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securităţii şi justiţiei (integrarea acquis-ului Schengen în competenţele Uniunii Europene), Politica

externă şi de securitate comună (alegerea unui Înalt Reprezentant pentru PESC) şi consolidarea democraţiei. Tratatul de la Amsterdam a extins aria politicii de protecţie a consumatorilor, a stabilit ca obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, a conferit Uniunii Europene o nouă competenţă în materie de ocupare a forţei de muncă, a consolidat protecţia socială în domeniul egalităţii de şanse şi al luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare Stat Membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conţine prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de State Membre, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.

În urma Conferinţei Interguvernamentale, din 17-18 iunie 2004, Şefii de state sau de guverne ale Statelor Membre au ajuns la un acord referitor la Proiectul de Constituţie şi a fost elaborat o versiune consolidată provizorie. Textul Constituţiei urmează să fie transpus într-o forma corecta din punct de vedere legal, după care urmeaza să fie tradus în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene. Semnarea documentului este prevăzută pentru luna octombrie sau noiembrie a.c., in timpul Presedintiei olandeze, Statele Membre având apoi doi ani la dispoziţie să ratifice textul Constitutiei.

3.Principalele institutii comunitare

Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituţii comunitare sunt:

Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, şi care este ales prin vot direct de către aceştia

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), care reprezintă fiecare stat membru

Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor europene

Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanţarea activităţilor UE

În prezent funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi.