Integrarea economică europeană

1.1 Integrarea economica interstatala – aspecte generale

Aparitia si dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt doua forte dinamice si uneori contradictorii care definesc economia mondiala contemporana. Desfasurarea concomitenta a globalizarii si regionalizarii a generat o economie mondiala din ce în ce mai interdependenta.

Procesul de regionalizare se desfasoara concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinte, globalizarea si regionalizarea, determina diversificarea relatiilor dintre entitati economice (în special state si corporatii), facând sa se atenueze, cel putin din punct de vedere economic, rolul granitelor nationale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele nationale sa îsi bazeze relatiile reciproce pe relatii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendintei de integrare s-a bazat tot mai mult pe aparitia unui numar din ce în ce mai mare de grupari regionale integrationiste, pe proliferarea relatiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi vazut si ca expresia ordinii economice mondiale aflata la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice facându-se de catre unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economica.

Intensificarea procesului de integrare la scara regionala constituie o necesitate obiectiva, luând în considerare urmatoarele elemente definitorii:

- potentialul material, financiar si uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul national, regional si mondial de valori;

- proximitatea geografica, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico- diplomatice si cultural-umane, amplificate de afinitatile spirituale;

- gruparile regionale cresc acumularea de avutie nationala si regionala, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul gruparilor, precum si asupra locului tarilor membre în comertul international.

Tendinta de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinata de actiunea mai multor factori, atât de natura endogena, cât si exogena.

Factorii endogeni sunt rezultatul evolutiilor care s-au petrecut în interiorul unor tari sau grupari de tari deja constituite:

- optiunile fundamentale de politica economica similare, conceptia comuna despre dezvoltare;

- politicile de liberalizare a comertului întreprinse de multe ta ri în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuata în vederea unei viitoare integrari cu statele industrializate;

- dificultatile economice cu care s-au confruntat tarile ca urmare a crizei energetice, si care a avut ca efect constientizarea faptului ca exista potential de crestere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni mentionam:

- modalitatea de acoperire a riscurilor potentiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectiva, fie în alte zone;

- încercari de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor piete extraregionale, ca urmare tot a unor procese integrationiste;

- dorinta de stabilitate politica si de întarire a sistemelor democratice.

Formele pe care le îmbraca integrarea economica regionala sunt determinate de multitudinea de relatii care se stabilesc între doua sau mai multe state care-si conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticala, cea a adâncimii gradului de integrare si cea orizontala, respectiv numarul de state membre. Gruparile integrationiste existente astazi, chiar daca au obiective diferite sau grad de institutionalizare inegal (elemente ce caracterizeaza intensitatea procesului de integrare), sunt grupari deschise, ce permit aderarea de noi state, în conditiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticala, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în functie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamala, piata comuna, uniunea economica, uniunea monetara si uniunea politica. Pâna astazi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeana, care este în faza de uniune economica si monetara, dar care si-a propus si realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implica un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obtinerea consensului, elaborarea si aplicarea noilor forme de conduita economica. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficienta armonizarea institutionala si se dovedeste necesara transferarea unor abilitati decizionale de la nivel national la nivel unional.

În economia mondiala exista zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de institutionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comert liber sau alte tipuri de aranjamente preferentiale; mai mult de 150 fiind astazi în functiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexa si multe tari fac astazi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe întelegeri de acest tip sunt între tarile dezvoltate, în special cele europene (60%), tarilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mica (15%). Restul sunt întelegeri ce implica ambele categorii de tari.

Procesul de regionalizare, de extindere a numarului si ariei gruparilor de integrare economica regionala, cunoaste un avânt deosebit dupa cel de-al doilea razboi mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, tarile lumii si, în special, tarile în dezvoltare au urmarit sa-si potenteze eforturile în vederea cresterii economice sustinute, sa contracareze efectele relatiilor externe inechitabile si sa lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comertului international a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunitatii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur si simplu, din ratiuni de imitare a marilor metropole, si s-a extins în America Centrala si de Sud, Asia de Sud-Est si Orientul Mijlociu. Specifica acestei perioade a fost dorinta de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezinta începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comertului international a debutat la mijlocul anilor ’80, perioada în care SUA a devenit principalul actor. În aceasta perioada CEE a pus bazele pietei interne unice. În acelasi timp, dupa semnarea si încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel si Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizata în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia si America Latina au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborarii se înregistreaza în Piata Comuna a Americii Centrale si în ASEAN . În partea de sud a Americii Latine a fost creata Piata Comuna a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existaus i alte grupari integrationiste regionale.

Ultimele evenimente arata ca procesele integrationiste au capatat un nou impuls si noi dimensiuni. Largirea fara precedent a Uniunii Europene, eforturile sustinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor doua Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.