Interpretarea Normelor Juridice

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

(sau INTERPRETAREA LEGII)

1. Noţiune

Interpretarea este o operaţiune logico-raţională prin care se precizează conţinutul şi sensul unor norme juridice, în vederea aplicării lor la un caz concret.

Interpretarea normei juridice poate apare atunci când:

a) este necesară lămurirea unor eventuale contradicţii;

b) când norma juridică nu poate acoperi toate situaţiile posibile;

c) există o insuficientă claritate în redactarea normei juridice.

2. Felurile interpretării normelor juridice

În literatura de specialitate se face distincţie între:

1. Interpretarea oficială numită şi „interpretare cu forţă juridică”, ce este obligatorie. Aceasta poate fi:

a) autentică – este interpretarea dată de legiuitor (de organul emitent al normei juridice) fie în procesul elaborării normelor juridice, fie, ulterior, în procesul aplicării lor (când interpretarea se face prin aşa-numitele „norme de aplicare” a legii). Acest gen de interpretare are caracter obligatoriu şi general.

b) cauzală – este cea realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei publice în procesul aplicării actelor normative la speţe concrete („interpretarea de caz”). Acest gen de interpretare, de regulă, nu are caracter general, dar este obligatorie pentru părţile implicate în cauză.

2. Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în literatura de specialitate de specialiştii în drept.

3. Metodele interpretării normelor juridice

În teoria juridică se admite existenţa următoarelor metode de interpretare: gramaticală, logică, sistematică, istorico-teleologică şi analogia.

A. Metoda gramaticală presupune interpretarea sensului normei juridice prin analiza gramaticală a textului acesteia. Astfel, interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, dacă legiuitorul le foloseşte în accepţiunea lor comună sau într-o accepţiune specific juridică.

Metoda gramaticală presupune de cele mai multe ori o analiză a formei juridice din punct de vedere: a) etimologic; b) sintactic; c) morfologic; d) stilistic.

În cadrul acestei metode de interpretare trebuie urmărit şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii. De exemplu, dacă în textul normei juridice se foloseşte conjuncţia „şi”, interpretul va trage o anumită concluzie, iar dacă se foloseşte conjuncţia „sau”, va trage o altă concluzie. De pildă, art. 3021 alin. 2 Cod penal prevede că infracţiunea de „deturnare de fonduri” care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, în timp ce art. 217 alin. 1 Cod penal prevede că infracţiunea de „distrugere” în formă simplă se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă. În primul exemplu ne aflăm în faţa unor pedepse cumulative, iar în a doua ipoteză în faţa unor pedepse alternative.

B. Metoda logică (sau raţională)

Este cel mai răspândit procedeu de interpretare a normelor juridice. Ea presupune folosirea legilor logicii formale şi a sistemului de argumente; ea se bazează pe raţionamente (silogisme) inductive şi deductive.

Raţionamentele logice, în procesul interpretării, dau naştere unor reguli juridice ale interpretării (ale rezultatului interpretării) cum ar fi:

a) excepţiile sunt de strictă interpretare – regulă ce decurge din raportul dintre general şi particular (de exemplu: art. 1000 al. 2 Cod civil stabileşte că părinţii răspund de pagubele cauzate de copiii lor minori. Cauzele de răspundere pentru fapta altuia fiind limitative, pentru fapta ilicită a minorului nu va răspunde şi tutorele, de exemplu).

b) legile excepţionale trebuie interpretate restrictiv (sunt şi ele de strictă / strictisimă interpretare).

c) unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (de pildă: art. 1000 al. 2 Cod civil stabileşte că părinţii răspund pentru faptele ilicite ale copilului minor, fără să distingă după cum a acţionat minorul: cu sau fără discernământ. Prin urmare părinţii vor răspunde chiar dacă minorul a comis fapta ilicită fără discernământ, pentru că legea nu distinge).

În realizarea metodei logice de interpretare se pot folosi de către organele de aplicare a normelor juridice (în special instanţele de judecată) o serie de argumente (adagii, dictoane) ale logicii formale, cum ar fi:

1) argumentul „ad absurdum” (interpretarea prin reducerea la absurd) care presupune stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În această situaţie, interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice, în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii, aberante, ilogice.

2) argumentul „per a contrario” se bazează pe legea logică a terţului exclus şi presupune că ori de câte ori un text prevede un anumit lucru, este de presupus că neagă contrariul. De asemenea, în tăcerea legii cu privire la o anumită problemă, se poate trage concluzia că legiuitorul a vrut să dea pentru situaţia analizată o soluţie contrară celei prevăzute de lege.

De pildă: - potrivit art. 27 al. 2 Codul familiei, la încheierea căsătoriei, soţii pot: a) să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei; b) să ia numele unuia dintre ei sau c) numele lor reunite; per a contrario, nu este permisă: a) luarea unui nume străin de numele lor; b) nu este posibil ca un soţ să-şi păstreze numele, iar celălalt să-şi adauge numelui său şi pe cel al soţului.

- art. 948 Cod civil care reglementează condiţiile de validitate a actelor juridice nu enumeră şi încheierea lor într-o anumită formă; per a contrario, regula este deci că actele juridice se pot încheia şi fără necesitatea respectării unei forme scrise.