Investițiile și Eficiența în Economia de Piață

CAP. 1. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

1.1. Conţinutul categoriei eficienţa economică a investiţiilor

1.1.1. Coordonatele abordării sistemice a eficienţei economice

Preocuparea pentru ceea ce numim „eficienţă" este veche. În general se acceptă că eficienţa reflectă capacitatea unei cauze de a produce efecte şi că eficienţa implică drept cauză o natură organizată, de regulă omul.

Provenienţa noţiunii este atribuită de către unii autori vechilor greci, care prin Oikonomia, Oikonomos, exprimau ordinea în cheltuieli şi în conducerea unei case – „oiko” pe bază de lege - „nomos”.

În literatura germană de specialitate găsim termenul de Wirtschaftlichkeit, care a fost tradus în limba română prin raţionalism economic , iar apoi prin eficienţă economică.

În lucrarea Business a americanului Herbert Casson se folosea termenul eficiency prin care se înţelege în limba engleză facultatea cu ajutorul căreia se obţin rezultate mărite cu minimum de forţe.

Făurirea unei economii modeme impune dozarea corespunzătoare ca volum şi structură a diferitelor activităţi, înfăptuirea lor în condiţii de eficienţă. Problemele teoretice şi practice ale eficienţei economice au preocupat şi continuă să preocupe tot mai intens gândirea economică, vizând diferenţiat, abordarea conceptului „eficienţă economică", a modalităţilor de exprimare şi identificarea căilor de sporire a eficienţei economice în diferite ramuri şi sectoare. Nu s-a ajuns la un consens. Dimpotrivă, în sprijinul afirmaţiei redăm în sinteză câteva opinii.

Astfel s-a apreciat că „eficienţa în general este raportul dintre efectul util (rezultat) şi cheltuielile făcute pentru obţinerea lui” . Că trebuie făcută distincţia dintre eficienţa tehnică şi cea economică şi că exprimând relaţii economice, această noţiune (eficienţa economică - n.n.) constituie o categorie economică. A. Negucioiu aprecia că eficienţa activităţii economice trebuie cercetată în funcţie de toate momentele procesului unic al reproducţiei . S-a afirmat apoi că eficienţa economică constituie o categorie care s-a stabilizat, putând fi exprimată prin raportul dintre venitul net şi fondurile de producţie. Subliniindu-se sinonimia noţiunii de eficienţă cu cea de eficacitate : eficienţă (efficere = a efectua) şi eficacitate (efficax - efficacis = care are efecte dorite), I. Românu aprecia că în sensul cel mai general eficienţa este atributul unei acţiuni, al unei persoane sau al unui lucru de a produce efecte cât mai favorabile pentru societate; al doilea sens, mai restrictiv, al eficienţei, compară rezultatele unei acţiuni cu resursele consumate pentru înfăptuirea acesteia.

P. Jica atribuie eficienţei economice patru sensuri: sens foarte larg, ca însuşire a unei acţiuni de a genera efecte pozitive; sens larg, prin includerea în raport a unor elemente conexe; sens restrâns, care implică comparaţii între rapoarte alternative şi sens foarte restrâns, în care caz se impune echivalarea ca natură şi timp a efortului şi efectelor.

Plecând de la stadiul atins în cercetarea problematicii eficienţei economice formulăm câteva coordonate ale abordării sistemice a acestei categorii. Ne vom referi la: locul istoric şi geneza conceptului; la tripticul: calitate, categorie şi expresie a unui raport, atribuite eficienţei economice; la locul său într-un sistem de forme generale ale eficienţei şi la formele proprii şi nivelurile organizatorice ale abordării eficienţei economice.

1. Cu sensul de „a efectua" şi „care are efecte dorite" devine evident faptul că eficienţa constituie un concept cu semnificaţii complexe, întrucât, pe de o parte, este desemnată acţiunea, iar, pe de altă parte, caracterul pozitiv, folositor al acesteia. Cu asemenea semnificaţii, eficienţa are caracter operant pe multiple planuri, individual, social, în timp şi în spaţiu.

Utilizarea noţiunii în economie este desigur strâns legată de procesele economice, de producţia de mărfuri, de caracterul şi scopul producţiei de mărfuri, de relaţiile de producţie în cadrul cărora au loc procesele economice. Totuşi, faptul că până în a doua parte a secolului trecut referirile la eficienţă în general, la cea economică în special, au fost periferice, că ele au vizat în esenţă conceptul, rolul şi formele de exprimare nu sunt întâmplătoare. Vedem în aceasta tocmai locul istoric al manifestării rolului eficienţei economice în societate. Valenţele eficienţei economice au fost impuse de practică. De acea practică a dezvoltării economico-sociale în care se manifestă contradicţia dintre caracterul limitat al resurselor şi caracterul ascendent al nevoii sociale. Fără a ignora determinările de ordin moral, totuşi determinările de ordin economic (resurse, nevoi, trebuinţe, cadru organizatoric etc.) sunt hotărâtoare în declanşarea, orientarea, înfăptuirea sau blocarea unor acţiuni, activităţi economice.

Preocuparea de „eficientizare" susţinută prin acţiuni sistematice a fost, de altfel, pusă în evidenţă o dată cu începuturile capitalismului. În secolul al XVIII-lea Maupertius foloseşte principiul „minimei acţiuni" ca mobil al profitului, deci atingerea scopului vizat cu cheltuială minimă de mijloace. Pentru unul şi acelaşi produs, timp de muncă descrescător, pentru acelaşi timp de muncă, un număr de produse cât mai mare , constituie principiul eficienţei în opinia lui B. de Juvenel.

Deci apreciem că eficienţa economică este o noţiune complexă care, dacă nu este generată de factori morali, nu este nici expresia belşugului, ci este mai degrabă expresia unei chibzuinţe impuse de cadrul, condiţiile şi scopul acţiunilor de referinţă (limitate, limitative).

2. Tripticul: calitate - expresie a unui raport efecte / efort, efort / efecte - categorie, atribuit eficienţei economice are justificare.

a) Eficienţa în general se manifestă ca o calitate sau însuşire, pe care o poate avea un bun, un lucru, o activitate, acţiune, un produs etc., de a satisface trebuinţe pentru utilizator. Valenţele economice ale eficienţei sunt generate de natura economică a acţiunilor, activităţilor, proceselor. O asemenea reliefare a eficienţei economice este însă constatativă, ea nu are elemente de ordin determinist sau nu le are în suficientă măsură. Printr-o asemenea explicitare eficienţa economică rămâne tributară noţiunii de util, utilitate.

b) Activităţile economice, procesele economice se înfăptuiesc în cadrul anumitor parametri care privesc resursele afectate şi consumate, cadrul organizatoric şi informaţional, rezultatele economice şi financiare, sistemul evaluărilor etc.

Efectuarea unor judecăţi de valoare pornind de la semantica noţiunii eficienţă, ca însuşire, calitate a activităţilor de a avea o derulare favorabilă, de a atinge un scop, nu mai satisface întru totul într-o economie fundamentată pe determinări economice. Într-un asemenea context, eficienţa economică trebuie nu doar constatată, ca o calitate a acţiunilor, proceselor economice, ci şi exprimată prin parametrii raportului efort/efecte sau efecte/efort. Se reliefează, prin aceasta, măsura în care unele acţiuni, activităţi etc. sunt mai mult sau mai puţin eficiente, prin comparaţiile ce survin între efort şi efect, în spaţiu şi în timp. Dar tocmai această accepţiune dată eficienţei economice îi conferă în acelaşi timp varietate în formă, în exprimare, în funcţie de natura şi parametrii efortului şi efectelor unei acţiuni, unui proces economic etc. Are loc multiplicarea formelor de exprimare prin indicatori specifici formei în care se derulează procesul sau acţiunea, apare şi se justifică utilizarea unei game complexe de indicatori prin care se exprimă eficienţa economică.

c) Raportul efort/efect sau efect/efort pe care îl implică orice acţiune sau proces, calitatea derulării lor pozitive pe plan social-uman prin varietatea şi complexitatea lor impun stabilirea unor relaţii sociale (privind natura efortului şi a efectelor, dimensiunea lor, factorii şi nivelurile organizatorice care intervin în acţiunile economice). Interpretarea generalizată şi abstractizată conferă raportului efect/efort sau efort/efect, deci calităţii raportului, sensul de categorie economică. Astfel, se poate aprecia că eficienţa economică constituie expresia generalizată a unor relaţii sociale, deci o categorie economică.