Istoria Economică a României

Obiective

Economistul este înainte de toate un analist, aceasta fiind prima lui specializare. Calitatea lui esentiala consta în capacitatea de a efectua analize atât la nivel microeco-nomic, cât si la nivel macroeconomic.

Procesele economice analizate în cadrul disciplinei Istoria economica a României se desfasoara în intervalul 1829 (1859) – 2000, vizând problematica deosebit de complexa specifica analizei economiei reale si monetare.

Scopul cursului este de a forma gândirea economica a viitorului economist prin întelegerea proceselor funda-mentale ale evolutiei economiei românesti în ultimele doua secole, o întelegere adecvata a functionarii institutiilor si mecanismelor economice din viata de zi cu zi fiind practic imposibila fara suportul analizei istorice (diacronice).

În anul I, pentru întelegerea proceselor economice si formarea gândirii economice este, desigur, necesara stapânirea, în primul rând, a notiunilor si categoriilor economice de baza predate la disciplina Economie politica.

Întelegerea evolutiilor istorice aduce cu sine, for-meaza si stimuleaza capacitatea de explicare a situatiei actuale a României si a lumii. Întelegând si explicând, viitorul economist va contribui la modificarea lenta a mentalitatilor. Specializarea într-un anumit domeniu (con-tabilitate, finante, banci, asigurari etc.) asigura eficienta pe termen scurt (supravietuirea individului specializat în respectivul domeniu). Cultura economica induce capaci-tarea de transformare a mediului intelectual pe termen lung.

I. TRANZITIA LA STRUCTURILE ECONOMICE SI SOCIALE MODERNE; ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1860-1914

Starea economico-sociala a României la mijlocul secolului XIX Pentru întelegerea importantei partii introductive a cursului, care trateaza starea si premisele modernizarii economiei si societatii românesti (analizate detaliat în Victor Axenciuc, Introducere în istoria economica a României. Epoca moderna si contemporana. Partea I. Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2001, Subcapitolul 3.4.), vom urmari categoriile de premise fundamentale pentru transformarile ce aveau sa aiba loc, reflectate de categorii de indicatori precum:

1. Indicatori demo-economici: populatia totala (aproximativ 4 mil. locuitori), structura populatiei pe medii (urban – circa 10-12% / rural – circa 88-90%), structura populatiei dupa ocupatie (agricultura, industrie, comert, transporturi etc.).

Nota. Pe parcursul expunerii materiei, indicatorii nu vor fi memorati ca atare, ci corelati sincronic (cu ceilalti indicatori economici si sociali din acelasi moment istoric), respectiv diacronic (în evolutia lor în timp). Corelatia diacronica (în dinamica) presupune un efort de „cautare”, de identificare a valorilor indicatorilor în cele-lalte momente istorice – de exemplu, populatia României „mici” (a Vechiului Regat), care era de aproximativ

4 mil. locuitori în anul 1860, se dubleaza aproape pâna în 1916, devenind de circa 8 milioane locuitori pentru ca, dupa Unirea din 1918, populatia României Mari sa ajunga la aproape 16 milioane locuitori (dublându-se din nou), iar în anul 1940 la 20 milioane locuitori.

2. Indicatori geo-economici: suprafata totala a teritoriului (un nou exemplu va fi edificator pentru efi-cienta corelarii temporale: pâna în anul 1914, suprafata României a oscilat între 123000 km2 si 131000 km2, pentru ca, dupa Unire, sa ajunga la 295000 km2); struc-tura teritoriului dupa destinatie (arabil, livezi, pasuni, fânete, paduri, alte suprafete); structura teritoriului dupa categorii de proprietate (pâna în 5 ha, între 5-10 ha, între 5-50 ha, între 50-100 ha etc.).

3. Indicatori ce reflecta nivelul de dezvoltare a ramurilor economiei nationale: P.I.B., productia indus-triala, forta motrice, productia agricola etc.

Cauzele înapoierii economice a României Cauzele slabei dezvoltari a României comparativ cu nivelul atins de tarile occidentale: semiizolarea spa-tiului sud-est european de fluxurile economice ale Occidentului, razboaiele frecvente purtate pe teritoriul tarii, mai cu seama în secolul al XVIII-lea, mentalitatea de tip fanariot, balcanic etc. (capitolele 1.16 si 3.4 din V. Axenciuc, op.cit.).

Instituti-onalizarea economiei de piata, în perioada 1859-1900 Institutionalizarea economiei de piata a constituit o necesitate istorica.

Specifica spatiilor asa-zis „ramase în urma” a fost evolutia distincta, cu ritmuri proprii, a celor doua categorii de institutii: institutii (constrângeri) informale, constituite din normele, regulile determinate de obi-ceiuri, cutume etc., si institutii (constrângeri) formale, instituite de elitele politice ale Tarilor Române sub presiunea marilor imperii sau zonelor de difuziune (iradiere).