Istoria Gândirii Economice

CAPITOLUL I

GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN PERIOADA PREMODERNĂ

Introducere.

Materialul istoriografic adunat de-a lungul ultimelor cinci milenii, ne aduce în prim plan preocuparea constantă a omului în descifrarea tainelor vieţii economice.

Dacă ţinem seama de succesiunea epocilor istorice, de nivelul teoretic şi de gradul de complexitate al ideilor emise, putem vorbi de două mari etape în apariţia şi dezvoltarea gândirii economice: gândirea economică premodernă (preştiinţifică), de la începuturi şi până la mijlocul sec. al XVII lea şi gândirea economică modernă (ştiinţifică) – mijlocul sec. al XVII lea şi până în prezent.

Obiective operaţionale.

Cu acest capitol urmărim:

- să cunoaştem primele dovezi scrise cu privire la începuturile gândirii economice.

- Să înţelegem ideile cu caracter economic care se desprind din lucrările reprezentanţilor antichităţii.

- Să înţelegem ideile cu caracter economic care reies din lucrările reprezentanţilor evului mediu.

Cuvinte cheie:

- „ sofişti”,”socratişti”,

- valoare de schimb, valoare de întrebuinţare,

- forme de guvernămînt,marfă.

2.1 Gândirea economică în antichitate

Ca urmare a vicisitudinilor istoriei, dovezile scrise despre începuturile gândirii economice sunt rare şi destul de sumare. Cele mai vechi scrieri ajunse până la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).

“Codul lui Hammurabi” (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce sintetizează, printre altele şi gândirea economică a vremii[2], se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private[4].

În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale sclaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabilită şi reglementată legal.

Ca şi “Codul lui Hammurabi”, textele de origine hindusă, “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor” ( Arthasastra) şi “Legile lui Manu ”, ne oferă şi ele oserie de informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.

În “Legile lui Manu”, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu rol important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii (ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică – agricultura, meşteşuguri, comerţ - era denumită “clasa gospodarilor”(voişii). Preoţii şi războinicii trebuiau să conducă şi să apere statul, să vegheze la păstrarea ordinii fireşti a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin, ci şi din marile proprietăţi funciare deţinute şi care, la rândul lor, erau apărate prin lege.

Faţă de “Legile lui Manu”, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale hinduse, “Arthasastra” sau “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor”, cuprinde şi o serie de reflecţii cu caracter economic.

Spre exemplu, “bogăţia” este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt “sterpe” şi prin urmare, nu pot fi considerate o “bogăţie”. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de “interes public”. Astfel, se poate întrevede o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiaşi cadru se întâlnesc chiar şi noţiunile de “venituri curente” ale statului şi “venituri fundamentale, permanente.

Privind retrospectiv, gândirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofe, morală, ştiinţele naturii, politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru normativ a vieţii lor economice.

De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un pragmatism şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al economiei antice.

Interesele gânditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului.