Izvoarele de Drept

1. Noţiune

Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului sau a normelor de drept.

Potrivit unei alte opinii, izvorul (sursa) de drept este forma prin care dreptul, în general, sau normele juridice, în special, îşi exprimă conţinutul sau sunt cunoscute.

Într-o altă opinie, izvorul de drept (considerat şi sursă ideologică), constituie modalitatea prin care normele juridice devin reguli de conduită şi se impun ca modele în relaţii interumane (prof. univ. Nicolae Popa – preşedintele Î.C.C.J.).

2. Clasificări

-Într-o primă clasificare, după forma de exprimare, putem distinge între:

a) izvoare nescrise (de pildă: obiceiul sau cutuma);

b) izvoare scrise (de exemplu: actul normativ, respectiv legea).

-Într-o a doua clasificare, după caracterul lor, izvoarele de drept pot fi:

a) oficiale (de exemplu: legea şi jurisprudenţa);

b) neoficiale (de exemplu: obiceiul şi doctrina).

-Într-o a treia clasificare, izvoarele de drept mai pot fi:

a) directe (de exemplu: actul normativ);

b) indirecte (de exemplu: obiceiul, întrucât pentru a deveni izvor de drept, el trebuie „validat” de o autoritate statală).

-Dintr-o altă perspectivă, izvoarele de drept mai pot fi:

a) izvoare creatoare (sunt cele ce creează norme juridice noi, de pildă: legea sau obiceiul);

b) izvoare interpretative (cele care nu creează norme juridice noi, ci doar le interpretează pe cele existente; aşa sunt: jurisprudenţa şi doctrina).

3. Principalele izvoare formale ale dreptului

Dacă în dreptul feudal, principala formă de exprimare a normelor juridice era obiceiul, odată cu revoluţiile burgheze raportul s-a schimbat în favoarea actului normativ.

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului (şi analizate în literatura de specialitate) sunt: obiceiul juridic, practica judiciară (jurisprudenţa), doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

A. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii din necesitatea conservării valorilor comunităţii.

Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei anumite comunităţi, al repetării unei practici. Se ajunge astfel ca oamenii să aplice în activitatea cotidiană, de multe ori inconştient, anumite reguli înfăţişate sub forma unor uzuri, obişnuinţe, datini, obiceiuri.

Obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a reprezentat prima formă de exprimare a dreptului. În dreptul românesc, obiceiul (cutuma) a avut un rol deosebit de important până la începutul secolului al XIX-lea. El a alcătuit aşa-numitul JUS VALACHORUM (dreptul românilor), formând „legea ţării” sau „obiceiul pământului”. Primele legiuiri scrise româneşti apar în timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Ulterior, primele Coduri ale lui Calimach (1817) şi Caragea (1818) continuau să facă largă referire la obiceiuri.

După apariţia Codului civil, la 1864 (de inspiraţie napoleoniană), rolul obiceiului se restrânge semnificativ.

Pentru a fi recunoscut ca izvor de drept, în prezent, obiceiul trebuie să întrunească anumite condiţii:

a) fie statul, prin organele sale legislative, recunoaşte un obicei şi-l încorporează într-o normă juridică, oficială;

b) fie părţile interesate invocă obiceiul – ca normă de conduită căreia ele au înţeles să i se supună – în faţa unei instanţe de judecată, iar aceasta îl validează (recunoaşte) ca regulă juridică, în raporturile dintre acele părţi.

În prezent, în dreptul pozitiv român, rolul obiceiului, ca izvor de drept, este unul decorativ. Altfel spus, obiceiul constituie izvor de drept numai în materia dreptului privat (în dreptul civil şi comercial), şi doar în măsura în care legislaţia în vigoare face trimitere expresă la el.

De exemplu:

- art. 607 Cod civil, referindu-se la distanţa la care trebuie plantaţi arborii de hotarul dintre proprietăţi, stipulează: „nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau obiceiurile constante şi recunoscute...”

- art. 600 Cod civil, referindu-se la înălţimea gardului despărţitor, stipulează: „fiecare poate, în oraşe şi suburbii, a îndatora pe vecinul său a contribui la clădirea şi repararea îngrădirii ce desparte casele, curţile şi grădinile lor; înălţimea îngrădirii se va hotărâ după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc...”.

- art. 970 alin. 2 Cod civil, referindu-se la forţa obligatorie a contractelor între părţi, stipulează: „convenţia obligă nu doar la ceea ce prevede expres, ci şi la toate urmările ce obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.”

- în Codul comercial: sunt admise uzanţele comerciale.

În dreptul penal, obiceiul ca izvor de drept este exclus. Aici doar legea scrisă constituie izvor de drept.

B. Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenelor juridice, în general şi normelor juridice, în special. Ea este ştiinţa dreptului, numită uneori şi „literatura de specialitate”.