Macroeconomie

Unitatea de învăţare 1. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

1.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

1.2. Fluxul circular al venitului

1.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

• Cunoaşterea modului în care macroeconomia, prin procedeele specifice de agregare a variabilelor economice, contribuie la înţelegerea problemelor privind economia unei ţări;

• Caracterizarea sectoarelor instituţionale din economia unei ţări şi evidenţierea locului acestora în derularea fluxului circular al venitului;

• Determinarea principalelor agregate macroeconomice de rezultate şi cunoaşterea rolului acestuia în aprecierea performanţei economiei unei ţări.

Unitatea de învăţare 1. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

2.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

Economia fiecărei ţări reprezintă un ansamblu complex, expresie a volumului uriaş de operaţiuni ce se desfăşoară între agenţii economici, care produc, finanţează, distribuie şi consumă bunuri economici. Toţi aceşti participanţi, numiţi unităţi rezidente, pot avea sau nu naţionalitatea ţării respective şi pot să fie sau nu prezente pe teritoriul ţării în momentul în care efectuează activitatea economică.

Unităţi rezidente sunt considerate toate acele entităţi care au un centru de interes pe teritoriul economic al ţării respective. Prin centru de interes economic se indică faptul că se desfăşoară operaţiuni economice (producţie, finanţare, distribuţie, consum etc.) pentru o perioadă de cel puţin un an pe teritoriul economic al unei ţări. Prin teritoriu economic se înţelege teritoriul geografic în interiorul căruia bunurile circulă libere, precum şi incintele zonelor libere, antrepozite sub control vamal, spaţiul aerian naţional, apele teritoriale şi platforma continentală asupra căreia ţara dispune de drepturi exclusive, enclavele teritoriale (ambasade, consulate) etc.

Pentru cunoaşterea realităţii complexe care este economia unei ţări, teoria macroeconomică, prin procedeele de agregare ce-i sunt specifice, încearcă să ofere o imagine sistematică şi generalizatoare, pe cât posibil măsurabilă şi comparabilă, în timp şi spaţiu, a activităţilor desfăşurate. Un pas important în acest demers ştiinţific îl reprezintă sistematizarea şi agregarea agenţilor economici.

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii similare.

Agregarea agenţilor elementari se referă la o abordare tipologică bazată pe diferite criterii. În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia care stă la baza Sistemului Conturilor Naţionale, aplicat în ţările cu economie de piaţă. În cadrul lui, agregarea agenţilor elementari în agenţi economici agregaţi se face după două criterii, fiecare răspunzând unor cerinţe şi probleme specifice de analiză macroeconomică şi anume: criteriul de ramură şi criteriul instituţional.

Pentru caracterizarea fluxurilor ce intervin în procesele de producţie şi de utilizare a bunurilor şi serviciilor, agenţii economici sunt grupaţi pe ramuri, respectiv tipuri de activităţi. Ramurile agregă unităţile cu producţie omogenă, care produc exclusiv un produs sau o grupă de produse. Ansamblul activităţilor agenţilor economici cuprinşi într-o ramură este descris prin referinţă la un nomenclator de produse, caracterizate ele însele prin natura lor, stadiul de elaborare şi tehnica de producţie utilizată etc.

Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură pune în evidenţă relaţiile de ordin tehnico-economic în procesul de producţie, independent de contextul instituţional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea. Acest criteriu stă la baza elaborării balanţelor (tabelelor intrări-ieşiri) folosite în evidenţierea şi analiza fluxurilor interramuri şi intraramuri.

În vederea caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de producţie) şi a fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe sectoare instituţionale. Se consideră că un agent economic (o unitate rezidentă) reprezintă o unitate instituţională dacă dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale principale ( de a produce, de a finanţa, a asigura, a consuma etc), acţionând într-un cadru care este propriu asupra utilizării resurselor sale financiare.

Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim următoarele sectoare instituţionale: întreprinderile nefinanciare, întreprinderile financiare, gospodăriile sau menajele, administraţiile publice, administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau restul lumii).