Macroeconomie

LECTIA 1

CAPITOLUL 1

Introducere in studiul economiei

Cuvinte cheie: economie, fenomene, procese, resurse, trebuinte,

1.1. Etapele formarii si dezvoltãrii stiintei economice

Prin continutul si rolul sãu, economia - termen folosit sinonim cu cel de activitate

economicã - constituie o laturã inseparabilã a actiunii sociale.

Economia face parte din categoria stiintelor experimentale, deoarece ea studiazã

faptele, fenomenele si procesele economice, precum si comportamentul agentilor

economici implicati în activitãtile economice.

Procesul aparitiei stiintei economice contemporane si autonomizarea diferitelor

componente, au fost îndelung si contradictoriu, reflectate în gândirea oamenilor, acest

lucru datând de mii de ani. Începuturile cunoasterii stiintifice a economiei, sunt legate însã

de dezvoltarea schimbului de mãrfuri, inclusiv pe plan international, de aparitia economiei

capitaliste.

În cadrul stiintei economice, economia politicã1 s-a constituit si s-a dezvoltat treptat

ca stiintã economicã fundamentalã. În zilele noastre, alãturi de termenul economie politicã,

se mai utilizeazã si termenul economie generalã, economie teoreticã etc.

În evolutia stiintei economice se disting patru faze mai importante:

a. faza prestiintificã - cu rãdãcini în gândirea anticã, a fost marcatã de conceptia lui

Aristotel si Platon care, în studiile lor politice, au abordat si problemele vietii economice.

Gândirea economicã din Evul Mediu este legatã de conceptia crestinã a scolasticilor despre

existentã si eticã (ex.: teoria pretului just, încriminarea ratei înalte a dobânzii - camãta). O

contributie mare în aceastã perioadã o are "mercantilismul" - teorie economicã conform

cãreia, banii de aur si argint obtinuti prin comert, printr-o balantã comercialã activã cu

exteriorul, constituie forma idealã a bogãtiei sociale.

b. faza constituirii propriu-zise a stiintei economice (1750 - 1870), a fost

inauguratã de aparitia unui nou curent de gândire - cel fiziocrat - care a mutat analiza

bogãtiei din sfera circulatiei în cea a productiei. Aceastã nouã orientare viza mai întâi,

agricultura ca singura ramurã aducãtoare de avutie, iar apoi, sub influenta scolii clasice

engleze si industria. Principalul curent de gândire din aceastã perioadã a fost scoala clasicã

englezã, cu reprezentantii: A. Smith, D. Ricardo si J. St. Mill.

c. faza descoperirii si elaborãrii principiilor teoretice fundamentale ale stiintei

economice (1870 - 1930). Aceastã perioadã a fost dominatã de trei mari scoli economice:

scoala de la Viena, scoala de la Lausanne si scoala de la Cambridge. Contributia scolii de

la Viena - teoria marginalistã a valorii, teoria utilitãtii marginale etc.; contributia scolii de

la Lausanne - teoria echilibrului general; contributia scolii de la Cambridge - teoria

echilibrului partial si modelul echilibrului partial.

1 Termenul de economie politicã a apãrut cu mult înaintea constituirii stiintei economice.

Cel care l-a consacrat a fost francezul Antoine de Montchrestien, în anul 1615, în lucrarea

Traité

d. faza contemporanã de adâncire si extindere a teoriei economice (anul 1930 -

prezent). Aceastã fazã nu respinge contributiile marilor economisti din secolul trecut si din

cel actual si dezvoltã si completeazã stiinta economicã cu elemente si aspecte noi.

Directiile cele mai importante de dezvoltare ale stiintei economice contemporane sunt:

- trecerea de la analiza microeconomicã la cea macroeconomicã si

mondoeconomicã, initiatorul noii conceptii fiind Keynes;

- concurenta imperfectã (Joan Robinson);

- teoria efectului de dominare (Fr. Perroux);

- teoria cresterii economice (R. Harrod);

- optimul economic si bunãstãrii;

- teoria cantitativã a banilor (I. Fischer, A.C. Pigou);

- teoria comertului international (B. Ohlin, P. Samuelson)etc.

Economia politicã - stiintã economicã teoreticã

Privitã sub aspectul domeniului specific de studiu, al functiilor ei teoretice si

aplicative, economia politicã se caracterizeazã printr-o serie de elemente definitorii:

a. constituie un ansamblu coerent de cunostinte despre realitatea economicã, o

reflectare generalizatã si abstractizatã a acestei realitãti si nu o acumulare de fapte si acte

economice brute. Ea nu se confundã cu politica economicã, desi este suportul stiintific al

acesteia. Dar, la rândul ei, politica economicã constituie baza pentru generalizarea unor

concluzii ce permit perfectionarea economiei politice;

b. este o stiintã umanist-socialã deoarece nu studiazã procesele si fenomenele

economice în mod izolat, individual, ci în legãturã nemijlocitã cu productia, circulatia,

repartitia si consumul bunurilor economice, precum si acele raporturi sociale ce se

manifestã între membrii societãtii, prin mijlocirea societãtii. De aici rezultã si legãturile

logice necesare ale economiei politice, cu alte stiinte umanist-sociale: politologia,

sociologia, psihologia etc., fiecare având domenii specifice si metode proprii de cercetare a

realitãtii economice;

c. este o stiintã social-economicã - cerceteazã economia asa cum se prezintã ea în

lumea contemporanã, prin prisma producerii bunurilor economice, a extinderii rationalitãtii

economice asupra întregii vieti sociale;

d. este o stiintã teoreticã având ca sarcinã de a elabora teorii, notiuni, concepte, de a

reliefa legitãtile dintre procesele si fenomenele economice, în cadrul unor sisteme nationale

ordonate, iar concluziile sale teoretice, sunt raportate permanent la realitatea economicã,

precum si comparate cu realizãrile din celelalte stiinte;

e. este o stiintã economicã sistemicã, deoarece îsi contureazã domeniul de studiu în

unitatea sa, independent de unghiul de abordare al uneia sau alteia dintre problemele

tratate. “stiinta economicã - aratã Virgil Madgearu - priveste viata economicã ca un întreg,

ca un tot”;2

f. oferã un sistem de cunostinte stiintifice, de teorii, de categorii economice sau

notiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de metode si tehnici de analizã, care

servesc ca instrumentar stiintific de lucru în practica economicã.

În conditiile actuale, existã mai multe componente ale stiintei economice, toate

alcãtuind sistemul stiintelor economice:

- stiintele economice fundamentale (economia politicã sau teoria economicã

generalã sau economia generalã);

- stiintele economice functionale (management, marketing, contabilitate, statisticã

etc.);

2 Madgearu V., Curs de economie politicã, Ed. Ramuri, Craiova, 1944, pag. 8

- stiinte economice teoretico-aplicative (stiintele economice de ramurã: industrie,

agriculturã, transporturi, comert, turism etc.); stiinta unitãtilor economice (economia

firmei);

- stiintele istorice economice si ale gândirii economice (istoria economicã, istoria

gândirii economice);

- economia mondialã (relatii economice internationale, relatii valutar-financiare

internationale, economia comertului mondial etc.);

- stiinte economice de granitã (econometria, cibernetica economicã, psihologia

economicã, sociologia economicã, economia protectiei mediului natural etc.).

Sistemul stiintelor economice este dinamic si deschis, îmbogãtindu-se de la o

perioadã la alta, pe mãsura progresului cercetãrii stiintifice, a progresului uman.