Management Strategic

PROVOCARILE SCHIMBARII – DETERMINANTE ALE ABORDARII STRATEGICE A MANAGEMENTULUI

Lumea de azi: caracterizata prin schimbari frecvente, de mare amplitudine si profunzime, care cunosc o rata a difuziei nemaiîntâlnita.

Schimbarea: singura constanta a evolutiei firmei, devenita în ultimul timp “starea” normala, de echilibru dinamic între coordonatele careia firma evolueaza, caci stabilitatea, ca si componenta esentiala a sistemului de valori pe care se baza firma nu cu mult timp în urma, a cedat locul:

– competitiei crescânde, desfasurate la nivel global;

– inovatiilor si schimbarilor tehnologice rapide;

– problemelor legate de limitarea stocului de resurse disponibile;

– unei serii întregi de restrictii si oportunitati complexe si provocatoare ce actioneaza exogen si endogen asupra firmei.

Daca cu ani în urma, accentul în privinta managementului firmei era pus pe latura sa operationala, iar provocarea majora a managerilor era aceea de a utiliza eficient resursele limitate pe care le aveau la dispozitie, astazi, desi utilizarea eficienta a resurselor ramâne o preocupare majora a managerilor, problema cheie pentru supravietuirea firmei a devenit abilitatea acesteia de a se adapta adecvat mediului sau, turbulent si schimbare rapida. Opinia dominanta a devenit acum ca o firma poate depasi problemele ivite din utilizarea ineficienta a resurselor interne daca strategia sa este una eficace/corecta, dar nu va putea fi capabila sa depaseasca efectele negative ale alegerii unei strategii gresite, chiar daca activitatile sale operationale sunt eficiente/corect îndeplinite.

Sfera managementului strategic (care asigura o firma ca face “ceea ce trebuie”) a devenit astfel precumpanitoare în fata celei a managementului operational (care indica unei firme ca face lucrurile “asa cum trebuie”). Aceste doua sfere ale managementului nu se exclud si nu actioneaza independent: ele intra în relatii una cu alta, managerii trebuind sa acorde atentie atât problemelor de zi cu zi cât si viitorului pe termen lung al firmei. În contrast fata de societatea industriala, în care primeaza productia, în cea postindustriala se va manifesta astfel tot mai mult nevoia de construire a unui viitor dorit, simulat, prin mijloace moderne, în avans, pentru a satisface anumite criterii sociale, cu aportul unor forme alternative de tehnologii, cultura si organizare sociala.

În conditiile globalizarii schimburilor si interdependentei crescânde a economiilor nationale, ale exacerbarii concurentei internationale si intensificarii rolului factorului tehnologic, problema esentiala a firmelor a devenit punerea în functiune a unui sistem integrat de management strategic, care sa le permita în permanenta sa raspunda modificarilor mediului dar, mai ales, sa elaboreze ipoteze privind tendintele cele mai probabile ale evolutiei acestuia, pentru a-si adapta cât mai bine si cât mai rapid strategia.

MANAGEMENTUL STRATEGIC – EMERGENTA, ESENTA, IMPORTANTA, CONCEPTE DE BAZA –

1973 - Prima Conferinta Internationala asupra Managementului Strategic (Universitatea Vanderbilt din SUA) – intrarea oficiala în vocabularul managementului a expresiei management strategic

Emergenta managementului strategic ca practica a afacerilor este rezultatul unei evolutii produse pe parcursul întregului secol al XX-lea în esenta, conceptia dominanta si mijloacele de actiune ale firmelor (vezi Igor Ansoff si Edward McDonnell, Implanting Strategic Management, Prentice Hall, New York, London, 1990):

- perioada productiei de masa – de la începutul secolului al XX-lea pâna în anii 1930;

- perioada marketingului de masa – din anii 1930 pâna dupa 1960;

- perioada postindustriala – pregatita de modificarile produse în anii 1950 în structura, mecanismele si tendintele mediului economic si social al firmelor din tarile cele mai industrializate.

Ansoff si McDonnell considera ca au existat 4 stadii distincte în evolutia sistemelor de management, determinate de abordari sistematice specifice ale fenomenelor noi, tot mai dificil previzibile si mai complexe:

- managementul prin control

- managementul prin extrapolare

- managementul prin anticiparea schimbarilor

- managementul prin raspunsuri flexibile si rapide

În evolutia sistemelor de management sunt evidente 2 tendinte majore:

- trecerea de la managementul introvertit la cel extrovertit;

- cresterea continua a functiei manageriale de previziune în cadrul careia planificarea pe termen lung a cedat treptat locul planificarii strategice si aceasta a fost apoi înlocuita progresiv de planificarea specifica managementului strategic:

- planificarea pe termen lung este cea în care tendintele viitoare sunt determinate pe baza extrapolarii datelor privind evolutie trecuta, prin aplicarea unor coeficienti de crestere realizarilor anterioare si care, în cea mai mare parte a cazurilor, nu sunt realizate în cadrul evolutiilor ulterioare;

- în planificarea strategica nu este obligatoriu ca obiectivele viitoare sa rezulte din extrapolarea performantelor trecute si nici sa fie superioare acestor performante;

- planificarea specifica managementului strategic adauga 2 noi componente procesului planificarii strategice: planificarea capabilitatii firmei la nivel functional si stabilirea actiunilor manageriale sistematice destinate sa învinga rezistenta la schimbari manifestata în cadrul firmei.

Managementul strategic defineste stadiul prezent al evolutiei schitate mai sus si reprezinta o forma de conducere previzionala axata pe anticiparea schimbarilor si modificarilor ce trebuie operate în cadrul firmei si în interactiunile acesteia cu mediul ei de existenta si de actiune, pentru a împiedeca producerea situatiilor în care bunurile / serviciile oferite de firma, productia si vânzarea acestora, întreaga activitate desfasurata sa devina depasite, neconcordante cronic cu schimbarile produse.