Extras din curs

CAPITOLUL 1ELEMENTE DE TEORIA CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

1.1. Cercetarea ştiinţifică - domeniu de bază al economiei nationale

Tipurile principale ale cercetării ştiinţifice:

a. cercetarea fundamentală, menită să de cifreze legile naturii, gândirii şi societăţii, să asigure deschideri noi, care împing mai departe frontul cunoaşterii, oferind perspective mereu mai înaintate de progres, în cadrul ei un rol deosebit de important îl ocupă cercetarea fundamentală orientată spre aplicaţii practice în viitor;

b. cercetarea aplicativă, adică aceea care, folosind rezultatele celorlalte categorii de cercetare, plus cunoştinţe empirice, se preocupă expres de transformarea lor în tehnici şi tehnologii concrete, în maşini, motoare, echipamente de tipuri noi sau perfecţionate în materii cu anumite însuşiri, în produse noi sau înnoite, în măsuri concrete de organizare şi conducere economică etc.;

c. cercetarea de dezvoltare consacrată utilizării rezultatelor cercetării fundamentale şi aplicative pentru obţinerea unor soluţii de principiu noi problemelor ridicate în diferite domenii ale tehnicii şi economiei, pentru proiectarea, executarea şi încercarea de prototipuri experimentale şi de producţie, prioectarea de echipamente şi utilaje destinate unor noi procese tehnologice experimentale etc..

Sistemul de cercetare ştiinţifică al unei ţări trebuie să îmbine armonios toate tipurile de cercetare încât să poată obţine maximum de eficienţă.

Principalele direcţii ale cercetării ştiinţifice

a) Creşterea aportului cercetării la asigurarea bazei de materii prime

b) Ridicarea nivelui tehnic şi calitativ al producţiei, creşterea în continuare a ponderii produselor cu performanţe de vârf pe plan mondial.

c) Extinderea cercetărilor pentru creşterea calităţii vieţii, în corelare cu dezvoltarea forţelor de producţie.

d) Elaborarea de soluţii pentru creşterea mai rapidă a eficienţiei economice

1.2. Elemente de teoria cunoaşterii ştiinţifice

1.2.1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică

Cunoaşterea este o activitate social-umană, un proces complex prin care oamenii îşi construiesc imagini, teorii despre realitatea înconjurătoare şi despre ei înşişi, în scopul de a-şi explica, prevedea, transforma fenomenele din natură şi din societate

Funcţia de bază a cunoaşterii este de a furniza explicaţii, de a face previziuni, de a oferi cunoştinţe pentru desfăşurarea activităţilor umane. La rândul său, cunoaşterea este dependentă din multiple puncte de vedere cerinţele activităţii practice, iar nivelul ei de dezvoltare va fi determinat de exigenţele acesteia.

Cu timpul, însă, cunoaşterea comună, sau cotidiană, a fost supusă unei continue perfecţionări care a condus la apariţia ştiinţei. Ştiinţa nu este constituită ca un corpus omogen. Ea este compusă din multiple discipline ştiinţifice care au apărut treptat în diferite momente ale dezvoltării istorice, deosebindu-se între ele prin structura lor teoretică şi metodologică, prin obiectul şi fmalitatea lor. Apariţia ştiinţei a generat o reflecţie specială asupra particularităţilor cunoaşterii ştiinţifice care se desfăşoară în cadrul unui domeniu distinct numit epistemologie.

Epistemologia este o parte a gnoseologiei care studiază specificul cunoaşterii aşa cum se manifestă el în ştiinţă. Ea cercetează principiile, legile şi ipotezele formulate de diferite ştiinţe din punctul de vedere al genezei, evoluţiei şi valorii de cunoaştere, precum şi metodele folosite în diferiteştiinţe. În cadrul epistemologiei un loc deosebit îl ocupă metodologia sau teoria asupra metodelor pe care ştiinţa le utilizează pentru a obţine cunoştinţe adevărate.

Cunoaşterea ştiinţifică se distinge de celelalte tipuri de cunoaştere (comună, artistică, filosofică, mitică, religioasă etc.) din mai multe puncte de vedere.

a) Din punct de vedere al formei - cunoaşterea ştiinţifică îmbracă o formă teoretică, sistematizată, cu un înalt grad de organizare interioară (coerenţă logică), fiind bazată pe concepte bine definite, pe demonstraţii, argumente, cu posibilităţi de a explica şi prevedea riguros domeniul de fapte la care se referă, de a formula legi generale, obiective;

b) Din punct de vedere al metodelor - cunoaşterea ştiinţifică utilizează metode riguroase de înregistrare a caracteristicilor obiectelor şi fenomenelor, de comparare şi generalizare, de construţie a teoriilor, de măsurare a faptelor ştiinţifice, de legare a modelului teoretic de experienţă; cunoaşterea comună se sprijină pe metode nespecializate, la nivelul bunului simţ, pe observaţii directe, spontane, descoperiri întâmplătoare.

c) Din punct de vedere al procedeelor de verificare - cunoaşterea ştiinţifică deţine criterii, tehnici, instrumente, procedee specializate de verificare (testare) a cunoştinţelor, începând cu cele empirice (experimentul ştiinţific, observaţia dirijată, controlată ştiinţific) şi sfârşind cu cele logico-demonstrative;

d) Din punct de vedere al limbajului - cunoaşterea ştiinţifică dispune de un aparat conceptual bine definit în cadrul unui limbaj specializat.

1.2.2. Structura cunoaşterii ştiinţifice

Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte, care se întrepătrund însă şi se implică reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic.

Nivelul empiric constă din fapte, date empirice ale ştiinţei. Orice cunoaştere ştiinţific, porneşte şi se spijină permanent pe un mare număr de fapte, care reprezintă înregistrări, "decupaje" specifice ale caracteristicilor obiectelor şi fenomenelor individuale.

Ştiinţa, prin însuşi statutul său, nu se opreşte însă la delimitarea, selectarea şi înregistrarea faptelor ştiinţifice. Ea caută să se ridice de la faptele care descriu stările individuale ale fenomenelor la legile care surprind esenţa, regularităţile generale ale unui domeniu, relaţiile necesare constante şi repetabile.

Prin gruparea şi compararea faptelor, ea descoperă regularităţilor empirice sau legile empirice. Acestea nu sunt incă legi teoretice întrucât nu explică şi nu prevăd fenomenele ci surprind o repetabilitate observata. Regularităţile empirice apar adesea sub formă de corelaţii. Ele reprezintă materia primă a ştiinţei care însă nu se rezumă la acestea. Ea aspira constant către elaborarea de teorii, de explicaţii esenţiale, generale, fundamentate pe o concepţie deterministă, în cardul căreia se urmăreşte sa se descopere cauzele acestor regularităţi.

Nivelul teoretic al cunoaşterii ştiinţifice este constituit din teoriile ştiinţifice propriu-zise în cadrul cărora sunt formulate legi ce explică în esentă diversele domenii ale realităţii. In cadrul acestuia, putem distinge mai multe componente care vor fi prezentate în continuare.

a) Termenii teoretici sau conceptele (noţiunile) specifice. Acestea sunt abstracţii care desemnează o anumită proprietate esenţială a unei clase de obiecte sau fenomene. De exemplu, în economia politică apar concepte precum: marfă, muncă concretă, muncă abstractă, preţ, productivitatea muncii, nivel de trai etc ..

b) Enunţuri teoretice şi legi. Enunţurile teoretice reprezintă o aserţiune (afirmaţie sau negaţie) referitoare la relaţia dintre caracteristicile faptelor ştiinţifice.Ele presupun termeni teoretici conceptuali legaţi între ei în mod logic. Legea ştiinţifică este un tip important de enunţ teoretic care semnifică o relaţie generală, esenţială, relativ constantă, repetabilă între caracteristicile fenomenelor surprinse prin termenii teoretici.

c) Teoria propiru-zisă este formată dintr-un set de enunţuri teoretice de tip demonstrativ corelate logic între ele. Ea explică şi prevede desfăurarea fenomenelor dintr-un anumit domeniu al realitătii. În cadrul unei teorii, enunţurile teoretice au proprietatea de a se implica reciproc, ele formând un corpus omogen, un ansamblu coerent, logic. Legătura dintre enunţuri este stabilită pe baza unor reguli precise de. derivare logică enunţurile fiind deductibile unele din altele.

Pentru a răspunde exigenţelor puse de cunoaşterea ştiinţifică, o teorie trebuie să satisfacă câteva conditii elementare:

coerentă logică

deductibilitate

completitudine (saturaţie)

verificabilitatea