Microeconomie

1.1. Obiectul şi metoda economiei politice

Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre “profesionişti” ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Ştiinţa economică s-a născut în cadrul filozofiei, şi poate tocmai această apropiere încurajează din ce în ce mai mulţi tineri absolvenţi ai liceelor cu profil uman să urmeze cursurile universitare sau post universitare în domeniul economic.

Dincolo de ideile de mare valoare întâlnite astfel în antichitate, pe urmă în Evul Mediu – envizajarea şi analiza unor categorii precum valoare, preţ, productivitate, diviziunea muncii, venit, salariu, etc - putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până atunci i s–a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). De fapt “economie politică” – “oikos” (economie, în sens de organizare), “nomos” (principii), “polis” (cetate), în greaca veche.

Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. cuprinzând o varietate largă de subiecte.

Trebuie să amintim că Premiile Nobel pentru Economie au fost instituite în anul 1969 cu ocazia Centenarului Băncii Naţionale a Suediei şi sunt subvenţionate de către aceasta. Dintre laureaţii premiului Nobel pentru Economie îi amintim pe primii 8:

1969 Ragnar Anton Kittil Frisch şi Jan Tinbergen "Pentru descoperirea şi utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor economice"

1970 Paul A. Samuelson "Pentru lucrări ştiinţifice prin care a dezvoltat o teorie economică statică şi dinamică şi pentru participarea activă la ridicarea nivelului analizei în ştiinţele economice"

1971 Simon Kuznets "Pentru explicaţiile sale în legătură cu creşterea economică, bazate pe experienţa sa vastă, explicaţii care au condus la perspective vaste in structurile economice şi sociale şi au condus procesele de dezvoltare"

1972 John Richard Hicks şi Kenneth Arrow "Pentru lucrările sale deschizătoare de drumuri în teoria generală a echilibrului economic şi în teoria bunăstării"

1973 Wassily Leontief "Pentru elaborarea metodei Input-Output, ca şi pentru folosirea acesteia la rezolvarea unor probleme importante de economie"

1974 Gunnar Myrdal şi Friedrich Hayek "Pentru lucrările sale deschizătoare de drumuri în domeniul teoriei banilor şi teoriei conjuncturii şi analizelor amănunţite ale dependenţei alternative de relaţiile economice, sociale şi instituţionale"

1975 Leonid Kantorovich şi Tjalling Koopmans "Pentru contribuţia acestora la teoria folosirii optimale a resurselor"

1976 Milton Friedman "Pentru contribuţia acestora la analiza consumului, la istoria banilor şi teoria banilor, cât şi pentru o clarificare a complexităţii politicii de stabilizare "

Obiectul economiei politice cuprinde:

a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus;

b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor, ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;

c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente, începând cu gospodăria individuală până la economia mondială;

d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie, repartiţie, schimb şi consum.

Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic. La nivel microeconomic, economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării, firme, industrii) precum şi relaţiile dintre ele, în cadrul producţiei, schimbului, distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X- Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv, nivelul preţului practicat de concurenţi, cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X, preţurile acestora etc. Toate sunt probleme microeconomice.

La nivel macroeconomic, economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei, evoluţia, cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj, inflaţie, dezvoltare ciclică, etc.), precum şi cu raporturile dintre ele. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică- Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici, raportul dintre consum şi investiţii, volumul şi structura resurselor disponibile, etc.

Ca oricare altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. Economiştii sunt cei care formulează principii, legi, reguli economice. Acestea servesc practicienilor, politicienilor, oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. Aşadar, există două tipuri de tratare a activităţii economice: