Microeconomie

Etapele dezvoltării gândirii economice Ştiinţa economică s-a format pe parcursul evoluţiei omenirii, cunoscând în dezvoltare câteva etape.

Prima etapă este etapa preştiinţifică sau perioada de conturare a ştiinţei economice, cea mai îndelungată. Începutul căreia coboară către secolele IV- III a.Chr. În această perioadă au apărut ideile economice, primele lucrări în care erau oglindite cunoştinţe despre felul cum poate fi organizată mai raţional producţia, în ce mod trebuie să se efectueze procesele de muncă, câţi oameni trebuie să fie ocupaţi într-o ramură sau alta. Dintre cele mai însemnate lucrări cu acest conţinut pot fi considerate justificat tabelele lui Hammurabi, culegerea-tratat „Arthaşastra”, culegerea „Lun-li” a lui Kong Fuzi (Confucius).

În această perioadă a fost formulată şi prima definiţie a noţiunii „economie”. O încercare este considerată străduinţa în acest sens a filosofului grec Xenofon (427-355a.Chr.) a cărui lucrare poartă denumirea „Oeconomicos”, oikos din greceşte casă, gospodărie casnică şi nomos- lege- legile gospodăriei casnice. În acelaş sens urmează tratatele lui Plato şi Aristotel. Aceştia determină esenţa proprietăţii, diviziunii sociale a muncii, descoperă şi descriu funcţiile banilor, esenţa economiei naturale şi celei de schimb, a schimbului.

În această perioadă se conturează şi prima doctrină economică mercantelismul (secolul XVI-XVII) din care face parte cel care este considerat descoperitorul noţiunii teoriei economice Antoine de Montchristiene, impunând definiţia de economie politică. Având la bază descoperirile geografice valoroase, comerţul înfloritor al Europei, teoria economică a acestora pune în faţă studiului sistematic a schimbului, acumularea banilor, având totuşi un caracter empiric.

A doua etapa (1750-1870) este considerată pe bună dreptate perioada genezei ştiinţei economice. În aceşti ani se constituie ştiinţa propriu-zisă, sunt formulate concepţiile fundamentale care stau la baza ştiinţei contemporane.

Această perioadă cunoaşte câteva curente economice, primul fiind al fiziocraţilor, reprezentanţii principali F. Quesnay, A. J. Turgot. Ştiinţa economică, prin studiile sistematice ale reprezentanţilor, obţine autonomie cu obiect de studiu propriu. Epistimeologia cuvântului fiziocraţie „puterea naturii” indică preocupările principale au fost „ordinea naturală”, în care agricultura era considerată unica ramură de activitate economică eficientă, iar legile economice se supun celor ale naturii. Printre reuşitele însemnate ale curentului se enumeră structurarea sistemului economic, a procesului de reproducţie a produsului naţional.

Cu toate reuşitele acestei doctrini, limitele impuse de concepţii unilaterale au determinat un nou demers ştiinţific mult mai argumentat . Drept urmare au început să activeze cei ce se numesc „părinţii economiei” A. Smith şi D. Ricardo, fondatorii curentului liberalismului economic clasic Pornind de la concepţiile fiziocraţilor aceştia dezvoltă ideea valorii muncii, mecanismului pieţii –ca „mână invizibilă”, analizând totodată concepţiile valorii bunurilor, diviziunii muncii, banii, formele de bani, formulând obiectul economiei drept studiu despre sursa deja a avuţiei (înţeleasă ca bunăstare) - munca.

În cadrul acestui curent a apărut cursul disciplinar al economiei citit la şcolile superioare. Din 1801 a fost pentru prima dată predat la Universitatea din Edinburgh (Scoţia).

Trecerea la epoca industrială şi afirmarea unei economii de piaţă dezvoltate a necesitat noi elaborări teoretice, care ar fi explicat tendinţele dezvoltării economice ulterioare. Critica economiei de piaţă cu libera concurenţă care stătea la baza concepţiilor clasicilor, i-a unit pe savanţi care au început să caute noi metode de modernizare a organizării economice.

Astfel, în a doua jumătate a secolului XIX-lea până în anii 30 ai XX ştiinţa economică a trecut prin perioada „descoperirilor şi elaborărilor principalelor teorii ale ştiinţei economice”, a treia etapă de dezvoltare a ştiinţei.

Dintre curentele acestei perioade se remarcă marxismul şi marginalismul .

Karl Marx (1818-1886), fondatorul primului curent, în lucrarea sa de bază „Capitalul” a descris obiectul de studiu al teoriei economice capitalul, procesul de producţie, continuând dezvoltarea conceptului valorii, dezvoltând explicarea noţiunilor despre proprietate, plusvalorii, rentei, relaţiilor din cadrul procesului de producţie. Bazându-se pe concepţiile clasicilor, a explicat procesele economice în strânsă legătură cu cele sociale. Prognozând scurta prăbuşire a capitalismului, a propus societatea muncii colectiviste fără exploatare care se va stabili prin dictatura proletariatului. Aceste concepţii, după cum se ştie, au fost susţinute pe larg în cadrul sistemului sovietic, aprofundate şi implementate parţial sau interpretativ în practica cotidiană.

Curentul marginalist a fost unul moderat. Dintre reprezentanţii de bază se enumără C. Menger, E. Bohm-Bawerk, L Walras, V. Pareto, A. Mashall ş.a., ei au fundamentat metodele de modernizare a organizării economice fără a nega aspectele pozitive ale activităţii întreprinzătoare, cointeresate în sporirea profitului. Dintre realizările importante ale acestui curent se remarcă instituirea metodologiei ştiinţei economice, dezvoltarea concepţiilor despre comportamentul consumatorului, a concepţiilor „utilităţii”, valorii, bunurilor. Punând accentele pe importanţa proprietăţii private în vederea stimulării societăţii, ei propun pentru evitarea decalajului social implicarea statului prin susţinerea producerea bunurilor sociale, asistenţei sociale.

Schimbările ce au survenit din 1930 până astăzi au impus o nouă etapă în cadrul dezvoltării economiei ca ştiinţă. Etapa a IV se numeşte „de adâncire şi extindere a teoriei economice” Doctrinele de bază sunt keynesismul, neokeynesismul şi neoliberalismul.

Reprezentantul şi întemeetorul primului J.M. Keynes schimbă ordinea priorităţilor în teoria economică, formulând un nou model economic bazat pe mărimile globale macroeconomice aşa ca volumul braţelor de muncă utilizate, venitul naţional, consumul agregat, economiile. El considera că echilibrul economic se poate institui nu în mod automat, dar numai şi numai prin intervenţia activă a statului. Ideile lui Keynes, adaptate la noile condiţii concrete poartă pecetea neokeynesismului, având ca reprezentanţi contemporanii noştri P. Samuelson, A. Hansen, J. Robinson, N. Caldar ş.a. Astfel, din problemele neokeinesiştilor pot fi menţionate planificarea economică, creşterea economică.

Neoliberalismul este în esenţă o „reîntoarcere” la liberalismul economic, deoarece dirijarea prea dură a statului tinde spre o birocratizare parazitară, spre ineficienţă şi dictatură, astfel, curmându-se libertatea activităţii economice. Ca urmare reprezentanţii acestui curent, aşa ca W. Euchen, L. Erhard, M. Friedman, propun un echilibru dintre liberalismul ortodox şi dirijarea statală, promovând concepţiile noi despre politicile economice şi formulând „Noua sinteză”.

Mondializarea economiei pune în faţa ştiinţei economia noi orientări ca implicaţiile ecologice, decalajelor, tranziţiei, care la rândul său stabilesc noi orientări în evoluţia gândirii economice.

Obiectul de studiu al teoriei economice

După cum s-a observat în cele relatate mai sus în gândirea economică s-au formulat diverse definiri ale obiectului de studiu al economiei. Prima definiţie a teoriei economice a făcut-o Xenofon. Conform părerii lui, obiectul acestei ştiinţe este bogăţia. Aristotel consideră drept obiect de studiu al ştiinţei comportamentul omului ca membru al unei comunităţi social-statale. Economiştii clasici A. Smith şi D. Ricardo defineau economia ştiinţă despre avuţia naţiunilor. O definiţie într-un fel diferită a dat-o K. Marx , conform căreia economia studiază relaţiile de producţie şi legile economice care guvernează întregul ciclu al activităţii umane. Mulţi economişti desemnau în obiectivul de bază al ştiinţei organizarea forţelor de producţie în scopurile asigurării profiturilor înalte şi prevenirii crizelor economice, alţii că ştiinţa studiază resursele limitate, pentru a produce bunuri şi a le repartiza pe grupe.

Sunt cunoscute diverse definiţii utilizate pentru a accentua o latură sau alta a activităţii economice. În acest context economia ţine de producţia şi schimbul de bunuri dintre oameni, ştiinţa ce valorifică tendinţele în dezvoltare a preţurilor, producţiei, şomajului-dinamica vieţii economice ş.a.

Totalizând aceste definiţii putem face concluzie că economia este o ştiinţă socială care studiază procesele, fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii ce le determină; cercetează acţiunile indivizilor şi legăturile care apar între ei în procesul de producţie, schimb şi consum a bunurilor materiale; ne indică metodele de utilizare a resurselor nelimitate cât şi motivele care îi antrenează pe agenţi în activitatea economică.