Microeconomie

1.1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă

Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politică este o ştiinţă relativ tânără. Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului ei de ştiinţă ţin de începuturile epocii moderne. Până să ajungă însă aici, până a se putea vorbi de o ştiinţă despre economie în adevăratul sens al cuvântului, a fost necesară străbaterea unui drum lung şi anevoios.

Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicaţia este legată de imprejurarea, cu determinare obiectivă, că omul a fost nevoit, dintotdeauna, să gândească economic. Chiar dacă, prin prozaicul său, acest lucru i a plăcut mai puţin, el a fost obligat să înţeleagă că existenţa sa este, înainte de toate, economică. Mai mult, el, individul, ca şi colectivităţile umane, a fost nevoit să constate că această existenţă, calitatea ei, depinde de modul în care se găsesc soluţii la ingrata inecuaţie cu care tot timpul a fost confruntat: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi nelimitate, pe de altă parte. Permanenţa acestei căutări motivează permanenţa actului ideatic creator pe terenul economiei; gândul despre economie a fost un însoţitor permanent al preocupărilor omeneşti individuale şi colective.

Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât socială trebuie înţeles şi faptul că această componentă de bază a activităţii generale a avut, din start, atât o dimensiune micro cât şi una macroeconomică; căutarea de soluţii la amintita inecuaţie a vizat, dintr un început, atât perimetrul existenţei individuale cât şi a celei colective.

Suma acestor idei economice, manifestate încă din cele mai vechi timpuri şi dintre care foarte puţine au ajuns până la noi, nu înseamnă nici pe departe ştiinţă economică. Devenirea sa avea să se producă mult mai târziu. Dacă sub raportul originii doar fizica pare să aibă ascendent asupra economiei, ca moment iniţial, sub cel al formării şi constituirii într un corpus teoretic legat şi unitar, consacrarea economiei politice s a dovedit un proces dificil, angajând considerabile eforturi pentru dobândirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru că, pe tot acest traseu, economia, obiectul aflat în atenţie şi spre analiză s a prezentat ca un şantier în mişcare, greu de filmat, prins în tuşe şi explicitat. Încercările n au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit răgazul spre a desluşi legile de mişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi contradictorii domenii ale existenţei noastre - economia. Urmările n au întârziat să apară.

Raţiuni de timp şi spaţiu nu ne permit o tratare exhaustivă a tuturor momentelor cu semnificaţie în creşterea şi afirmarea economiei politice. Rămâne, acesta, obiectul de studiu al Istoriei gândirii economice . Aici, şi acum, încercăm doar o succintă trecere în revistă a acestui uriaş travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor salturi şi schimbări de paradigmă.

Reţinem, pentru început, că primele formalizări ale gândului despre economie se produc în Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale pentru ca, imediat, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de vârf. Prin Xenofon, Platon şi Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea în circuitul general al ideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de Xenopol, Statul, şi Legile de Platon, Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în acest sens .

Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul este de origine greacă compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi «nomos» care desemnează principiul, legea, regula etc. ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci.

Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma D'Aquino şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce, moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja această etapă nu vine cu progrese semnificative pentru gândirea economică.

Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul ştiinţei economice îşi reia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor trei secole de dăinuire (1450 1740), deşi n a însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci unul de rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul rămâne, totuşi, o contribuţie valoroasă pe terenul stiinţei economice prin demersurile teoretice pe care le a întreprins în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului etc. Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă, mercantiliştii şi au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei economice. Prin Antoine de Montchrèstien i au dat numele de Economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că etajul normativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel pozitiv şi ambele se verifică prin politica economică. Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoala liberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii clasice.

Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi, în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sens liberal şi se numeşte fiziocraţie.

Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoala fiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei, economia politică devine riguroasă, mai abstractă, sistematică, apelând la analiză şi sinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional propriu, fiziocraţii oferă prima imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional. Doctrina şi politica fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie: ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu.

Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare pentru clasicismul economic. Era clasică, cu mici excepţii, "este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre" . Într adevăr, Anglia