Microeconomie politică

Devenirea economiei politice ca ştiinţă

Economia reprezintă ştiinţa despre activitatea omenească, a cărei existenţă este determinată de caracterul limitat al resurselor (de raritatea bunurilor) şi de caracterul nelimitat al trebuinţelor, a căror satisfacere reprezintă scopul acestei activităţi umane. Economia devine astfel teoria alegerii - alegere înfăptuită de subiectul economic din mai multe variante posibile.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEORIENTUL ANTIC-I-

Primele formalizări ale gândului despre economie se produc în Orientul antic, în China, India, Egipt şi Babilon care dau primele semnale pentru ca, aproape în acelaşi timp, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de vârf.

Economicul şi Despre venituri scrise de Xenofon,

Statul şi Legile de Platon,

Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE-I-

Termenul este de origine greacă (OIKONOMIA), fiind compus din "oikos" care înseamnă casă, gospodărie economică (familială), "nomos" care înseamnă principiul, legea, regula şi "polis" cu sensul de cetate ori stat. Definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci este expresie a spiritului de gospodărie, iar definiţia elaborată de mercantilişti prezintă conceptul ca legile (regulile) administrării cetăţii.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE-II-EVUL MEDIU

Toma D'Aquino şi Thomas Műnzer, subordonează gândirea economică moralei creştine. Faţă de ceea ce se realizase deja în antichitate, această etapă nu vine cu progrese semnificative pentru gândirea economică.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE-III-MERCANTILISMUL(1450-1740 )

Mercantilismul rămâne o contribuţie valoroasă pe terenul ştiinţei economice prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului, etc. Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă, mercantiliştii şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea, cu orice preţ a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei economice.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE-III-MERCANTILISMUL(1450-1740 )

Prin Antoine de Montchrestien de Vatteville mecantiliştii i-au dat numele de economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că normele şi ideile acestei ştiinţe se verifică prin politica economică.

1615 – Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei mamă

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE

Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoala liberală clasică o face

W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii clasice.

Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale a vieţii socio-economice şi, în principal, neglijarea agriculturii vor determina o puternică contrareacţie.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE-IV-FIZIOCRAŢIA(a doua jumătate a secolului XVII şi începutul secolului XVIII )

Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică care vine din sens liberal. Prin Şcoala fiziocrată, care îi are ca reprezentanţi pe pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei, economia politică devine o ştiinţă riguroasă, sistematică, apelând la analiză şi sinteză în acelaşi timp.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE-IV-FIZIOCRAŢIA

Doctrina şi politica fiziocrată sunt esenţiale liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie: să descopere ordinea naturală a vieţii economice. Dupa fiziocrati, legile obiective legate de societatea omeneasca sunt legile fizice ale productiei agricole. Aici îşi va găsi originea întregul liberalism de mai târziu. Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietate, ce se instalează şi se impune la începutul secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare pentru clasicismul economic.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEERA CLASICĂ

este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre. Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de sistem:

A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus şi J.S. Mill. Replica franceză, cu sorginte în şcoala fiziocratică, este dată de:

J.B. Say şi Fr. Bastiat.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEERA CLASICĂ

Lucrările de referinţă care s-au constituit borne serioase pe parcursul ştiinţei economice reţinem:

Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, scrisă de A. Smith în 1776;

Despre principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo;

Principiile de economie politică (1848) de J.S. Mill;

Eseu asupra principiilor populaţiei (1798) de Th. R. Malthus;

Tratat de economie politică (1803) de J.B. Say.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEERA CLASICĂ

Ideile economice, tratate până atunci în special în lucrări de filosofie, istorie, morală, sunt acum adunate sub forma unor tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să însemne o specialitate precisă, bine delimitată, rezultatul unor cercetări întreprinse de profesionişti.

Rolul clasicilor în istoria formării şi consolidării ştiinţei economice rămâne consistent prin calitatea analizelor pe care le-au făcut unor probleme de fond ale economiei: valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere, schimburi internaţionale, etc.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEERA CLASICĂ

Complexul de idei bine bine legate, care permit economiei politice să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, cunoaşte o dublă confruntare.

Prima orientare vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul economiei îl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. lupta de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile dintre lucruri sunt, de fapt, relaţiile dintre oameni în procesul de producţie; obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsi soluţiile realizării unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri (cea capitalistă) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei (cea socialistă).

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEERA NEOCLASICĂ

Cu a doua orientare, specifică, vine Şcoala neoclasică, şcoală reprezentată de marginalişti. Neoclasicii, dintre care reţinem ca semnificative numele economiştilor:

Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm – Bawerk, Alfred Marshall ş.a., construiesc, la sfârşit de secol XIX, pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii. Ruptura de clasici se produce însă la două niveluri:

I. primul vizează baza de sprijin, teoria valorii.

II. al doilea nivel trimite spre obiectivul analizei. Pe neoclasici îi interesează mai puţin problemele producţiei şi repartiţiei, şi mai mult pe cele ale echilibrului.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEERA NEOCLASICĂ

I. Economia apare într-o formulă nouă, în care este loc suficient pentru fiecare individ să trăiască bine fără ca un altul să sufere.

II. În acest mediu, subiectul analizei îl formează homo oeconomicus, producător sau consumator. Noua metodă se defineşte prin principiul marjei, al ultimei unităţi

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICEKeynesismul

În perimetrul anilor '29- '33. Sistemul de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică şi neoclasică suferă un serios afront. Marea criză îi "produce" pe J.M. Keynes şi lucrarea sa Teorie generală.

Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate, şi anume:

plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi monetar;

păstrarea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea unor măsuri de orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ;

echilibrul, privit prin prisma ocupării cât mai depline a forţei de muncă, devine problema principală a economiei politice;

politica economică dobândeşte fundament ştiinţific.

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE Socialismul

Din cealaltă parte a lumii, dinspre Răsărit, economia politică iese la rampă printr-un alt “produs" al ei, cunoscut cu numele de economie politică a socialismului, inspirată din Marx, Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel cu "economia politică burgheză". Din interiorul ei se promovează ideea unei economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei, concurenţei şi a pârghiilor valorice ale unei economii libere în general. Criza economică şi politică a anilor '80 avea să-i pună serios în disputa statutul.