Modelul Social European - Implicații Pentru România

I Conceptul de „Model Social European”

Conceptul de „model social european” întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât şi în discursul politic, este folosit pentru a descrie experienţa europeană în încercarea de promovare simultană a creşterii economice şi a coeziunii sociale, dar şi pentru a se marca o delimitare faţă de modelul american.

Termenul de „model social european” (MSE) a fost folosit iniţial de Jacques Delors la mijlocul anilor ’90, pentru a defini o alternativă la forma americană a capitalismului pur de piaţă. Ideea fundamentală a MSE este că progresul economic şi social trebuie să meargă „mână în mână”; cu alte cuvinte, creşterea economică ar trebui combinată cu coeziunea socială. Deşi a trecut un deceniu de la acest moment, termenul continuă să fie dezbătut atât în mediul academic cât şi în cel politic, păstrând încă o semnificaţie imprecisă.

Una dintre primele definiţii formulate pentru MSE apare în „Carta Albă a Politicii Sociale” (Comisia Europeană 1994), care face referire la termen mai mult într-o formă normativă. Cu acest prilej, termenul este definit printr-un set de valori comune ce trebuie respectate, şi anume: militare pentru democraţie, libertate personală, dialog social, oportunităţi egale pentru toţi, solidaritate şi securitate socială exprimată faţă de indivizii defavorizaţi din societate.

Printre cele mai clare definiţii oficiale ale termenului se numără însă, cea menţionată în Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, şi anume în Anexa 1, unde descrierea Agendei Sociale Europene stipulează: „modelul social european – caracterizat în particular de un sistem care oferă un nivel ridicat al protecţiei sociale, de importanţa dialogului social şi de serviciile de interes general care acoperă activităţile vitale pentru coeziunea socială – se bazează în ciuda diversităţii sistemelor sociale ale Statelor Membre – pe un fundament comun de valori”.

În literatura de specialitate, MSE e menţionat în medii diverse, putând fi identificat sub prezentări distincte, care însă nu se exclud reciproc. Astfel vom întâlni MSE prezentat ca fiind un model care încorporează caracteristici comune certe (instituţii, valori) care sunt inerente statutului membrelor UE şi care sunt percepute ca un mod de reglementare a societăţii şi economiei concurenţiale.

Un alt set de definiţii prezintă MSE ca fiind inclus într-o varietate de modele naţionale diferite, unele dintre acestea reprezentând exemple bune pentru celelalte. Cei mai mulţi dintre autori şi decidenţi politici identifică MSE însă, cu un proiect politic european, care are ca scop modernizarea şi adaptarea societăţii la condiţiile economice aflate în permanentă schimbare. Esenţa acestor schimbări e ilustrată de specialişti prin sintagma „societate bazată pe cunoaştere/informaţie”. Din acest punct de vedere, MSE este un fenomen care se desfăşoară la nivel transnaţional.

MSE este prezentat de asemenea, ca un instrument de coeziune printre ţările membre UE, care însă nu exclude apariţia unor noi modele sociale europene. O abordare mai nouă a MSE avansează ideea unei politici sociale productive aplicată diverselor modele sociale din Europa, care să promoveze parteneriatul, atragerea forţei de muncă în activitate, etc. Un astfel de concept implică orientarea politicii sociale mai degrabă spre încurajarea capacităţii individului de a supravieţui în cadrul unei economii devenite tot mai dinamică, decât spre a folosi această capacitate a individului drept motiv de acţiune pentru corectarea forţelor pieţei.

Tot printre cele mai noi abordări ale termenului de MSE, se enumără şi aceea potrivit căreia, discursul european se bazează pe un Model de Societate Europeană sau altfel exprimat, pe un model socio-economic, atât timp cât modelele şi reformele sunt legate nu numai de aspectele sociale, ci şi de reglementare, stimulente şi sistem de inovaţie. Autorii unei astfel de abordări înţeleg prin model socio-economic - responsabilitatea societăţii pentru bunăstarea individului. Cele trei caracteristici – responsabilitate, reglementare şi redistribuire - reflectă faptul că Modelul European este mai mult decât un model social în sens strict.

Deşi în cadrul a ceea ce se înţelege astăzi prin modelul social european, sistemele sociale diferă relativ larg, în ceea ce priveşte structura şi volumul cheltuielilor sociale dar şi grupurile ţintă ale transferurilor de venituri, se poate vorbi totuşi despre coexistenţa a patru15 grupe de ţări distincte, cu practici sociale relativ apropiate care justifică prezentarea în literatura economică a următoarelor Modele Europene de Societate:

- Modelul Scandinav, denumit adesea şi Modelul Nordic,

- Modelul Anglo-saxon sau Modelul Liberal,

- Modelul Continental – cunoscut şi sub denumirea de Modelul Corporatist sau de Modelul Renan,

- Modelul mediteranean,

- Modelul «catching-up ».

În afara Europei, Modelul American serveşte drept omolog Modelului anglo-saxon. SUA sunt grupate împreună cu Canada, Australia şi Noua Zeelandă în cadrul «Modelului anglo-saxon de peste mări». Alte ţări industrializate, precum cele din Asia, rămân însă în afara discuţiei.

Sistemele de protecţie socială din nord se deosebesc net de cele din sudul continentului. În timp ce sistemele nordice realizează cea mai mare eficienţă în reducerea polarizării economice şi sociale, cele din sud, dimpotrivă, sunt cele mai slabe în această privinţă. În timp ce sistemele nordice acordă beneficiile sociale îndeosebi persoanelor eligibile de vârstă activă, cele din sud, le acordă îndeosebi pensionarilor. Sistemul anglo-saxon, este mai eficient în reducerea polarizării economice, în rândurile populaţiei de vârstă activă şi mai puţin în rândurile pensionarilor.

Primele patru modele au dobândit şi-au consolidat caracteristicile relativ distincte într-un interval relativ lung, de peste două decenii. Între anii 1950-1973, ţările occidentale, au parcurs o perioadă de înaltă dinamică economică, graţie abundenţei de materii prime şi materiale şi petrol, la preţuri relativ mici, de pe pieţele externe. Astfel, aceste ţări au beneficiat, pe termen lung, de o rată medie de creştere a PIB de 4,6 % şi de o rată medie de creştere a PIB/loc. de 3,8 %. În plus, vreme de peste două decenii, o treime din PIB-ul EU-15 a mers sistematic spre acumularea de capital, iar două treimi, spre creşterea factorului total al productivităţii muncii (Sapir, 2003). Ca urmare, standardul de viaţă din zona EU-15 a crescut rapid, aproape sincronic cu cel aferent populaţiei din SUA. Astfel, dacă în anul 1950, PIB/loc în EU-15 era de 40 % din cel corespondent populaţiei SUA (la PPP), în anul 1973, indicatorul respectiv avea o valoare de 70 %, în contextul unei inflaţii medii, măsurate prin deflatorul consumului privat, de 4 % şi al unei rate a şomajului de 2 %.

În asemenea condiţii, costurile bunăstării sociale în ţările occidentale au rămas la cote relativ uşor de gestionat. Creşterea economică rapidă, stabilitatea macroeconomică şi statul bunăstării sociale s-au susţinut reciproc, vreme de peste două decenii. Aceasta a constituit, de fapt, etapa de consolidare a filosofiei modelului social european, preluată ulterior, pe un registru mai mult sau mai puţin accentuat, de toate statele care s-au înscris în Uniunea Europeană.