Extras din curs

Instituţionalizarea procesului de formare a ofertei de monedă în modalitatea actuală, caracterizată de existenţa unui sistem bancar cu două nivele, controlat de banca centrală, reflectă neîncrederea în capacitatea pieţii de a asigura desfăşurarea raţională a procesului de alimentare cu monedă a economiei. Această concepţie este dominantă în prezent în lume, fiind una din formele de manifestare ale etatismului care a marcat gândirea şi practica economică din ultimul secol şi jumătate. Supoziţia pe care se bazează concepţia respectivă este că toate sistemele monetare care au existat înainte de apariţia instituţiei băncii centrale au fost nefuncţionale sau au produs o monedă de slabă calitate. Or, nu este deloc aşa, iar istoria monetară oferă numeroase exemple, care arată că monedele „private” au funcţionat foarte bine. De fapt, se constată că cele mai mari crize economice (inflaţie, deflaţie, şomaj etc.) au avut loc după crearea băncilor centrale. De aceea, acestea din urmă nu pot fi considerate ca fiind factori de stabilitate monetară şi economică.

De altfel, nici apariţia monedei ca atare nu este o invenţie a statului, ci un rezultat spontan al dezvoltării schimbului. După cum am arătat în cap. II, intervenţia statului în domeniul monetar s-a produs târziu (sec. VIII î. Ch.), fiind motivată nu atât de dorinţa de a ameliora funcţionarea economiei, cât de nevoia de a colecta resurse la dispoziţia stăpânitorilor. De fapt, primele monede „statale” au fost frauduloase, deoarece aveau înscrisă o valoare „oficială” mult mai mare decât cea reală (fenomen cunoscut sub denumirea de „senioraj”), ceea ce a dus la primele crize economice cunoscute în istorie.

În prezent, din cauza predominanţei paradigmei băncii centrale, este dificil de imaginat situaţia care a existat înainte de apariţia acestei instituţii şi de impunerea monedei sale ca monedă naţională unică. Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor, edificarea actualului sistem de creare a monedei, bazat pe existenţa unui sistem bancar cu două nivele, s-a produs abia în sec. XIX. Anterior acestei date, în toate ţările dezvoltate ale epocii, existau un număr mai mare sau mai mic de bănci, care emiteau fiecare propriile lor bancnote, de forme şi valori diferite. Bancnotele emise de diverse bănci circulau pe întreg teritoriul statului respectiv, iar cele mai răspândite şi mai cunoscute, şi în afara frontierelor. Deoarece, în acea epocă, bancnotele erau convertibile în aur, ele se puteau preschimba una pe alta.

Sistemul de alimentare cu monedă a economiei bazat pe monede concurente, care a existat înainte de crearea băncilor centrale, este cunoscut sub denumirea de „activitate bancară liberă” (Free Banking). Noţiunea de „activitate bancară liberă” (Free Banking) este antiteza conceptului de „bancă centrală” (Central Banking). Într-adevăr, în primul caz, băncile sunt absolut libere să emită monedă, cu singura condiţie să găsească clienţi dispuşi să utilizeze moneda respectivă. În cazul al doilea, puterea de a emite monedă - cel puţin de tipul recunoscut în mod oficial - aparţine exclusiv băncii centrale.

Problema care se pune este cea opţiunii pentru o formulă sau cealaltă. Şi este uşor de înţeles importanţa subiectului şi că el a preocupat în toate timpurile numeroşi economişti. Iar tema a redevenit actuală în contextul diverselor proiecte de creare a unor uniuni monetare şi al reformării instituţiilor monetare mondiale.

5.1 Controverse cu privire la controlul băncii centrale

Principalele argumente în favoarea sistemului bazat pe banca centrală sunt următoarele:

- 1) producerea monedei presupune un monopol natural, care trebuie încredinţat statului;

- 2) băncile comerciale se confruntă în permanenţă cu riscul lipsei de lichiditate, ceea ce necesită un finanţator de ultimă instanţă;

- 3) piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară.

Primul argument amintit este invocat adesea pentru a justifica faptul că producerea monedei este încredinţată unei instituţii publice, pe când celelalte două argumente sunt folosite în principal pentru a explica rolul stabilizator al băncii centrale.

5.1.1 Monopolul natural implicat de producerea monedei

Conform teoriei economice, monopolul natural apare în situaţia în care costurile marginale de producţie sunt descrescătoare în raport cu volumul producţiei. Prin definiţie, costul marginal este costul ultimei unităţi produse sau, ceea ce revine însă la acelşi lucru, variaţia costului total provocată de producerea ultimei unităţi. Consecinţa scăderii continue a costului marginal este că nu poate exista decât un singur producător. Într-adevăr, dacă ar exista mai mulţi producători, fiecare ar produce o cantitate de bunuri mai mică decât cea care ar fi produsă de un singur producător. Or, deoarece costul este descrescător în raport cu cantitatea de bunuri produse, iar pe o piaţă concurenţială maximizarea profitului presupune ca preţul să fie egal cu costul marginal, fiecare intreprindere aflată în concurenţă cu celelalte ar produce la un preţ mai mare decât preţul de monopol. În acest caz, varianta concurenţială echivalează, aşadar, cu o risipă de resurse, în sensul că factorii de producţie nu sunt utilizaţi în mod optim.

Conceptul de „monopol natural” desemnează, deci, situaţiile în care, din cauza comportamentului costului, concurenţa este neraţională. Acest concept este însă criticat în literatură, căci se bazează pe o noţiune de „cost” extrem de restrictivă, care nu cuprinde decât costurile tehnologice. De asemenea, noţiunea de „concurenţă” este definită aici într-un mod limitativ, în sensul că se are în vedere exclusiv de criteriul numărului de intreprinderi. Oricum, conceptul de „monopol natural” se utilizează în analiza ofertei de monedă pentru a justifica ideea înzestrării băncii centrale cu privilegiul emisiunii.

Această abordare a procesului de creare a monedei se bazează pe două idei, şi anume:

- a) caracterul exclusiv tehnic al costurilor de producere a monedei;

- b) economiile de scară (de amploare) care se obţin în procesul de gestionare a rezervelor.

5.1.1.1 Costurile de producere a monedei

Prima abordare menţionată reflectă o concepţie restrictivă cu privire la costurile de producere a monedei, în sensul că acestea sunt tratate exclusiv drept costuri tehnice (cheltuielile de tipărire a bancnotelor, cheltuielile de gestionare a conturilor de depozite etc.). În aceste condiţii, principala componentă a costurilor totale este reprezentată de costurile fixe (amortizarea utilajelor etc.), ceea ce face ca, într-adevăr, costurile marginale să fie descrescătoare. Pornind de aici, se suţine apoi că, din punct de vedere economic, regimul de monopol asupra procesului de alimentare cu monedă a economiei este mai avantajos decât un regim pluralist şi concurent. Privită prin prisma costurilor tehnice de fabricaţie, crearea monedei învederează, aşadar, o situaţie de „monopol natural” şi se ştie că, în general, în cazul unui monopol natural, dintr-o pluralitate de motive, este mai bine ca acesta să revină statului, nu unui particular.