Monedă și credit - curs 2

II. NATURA ŞI FORMELE MONEDEI

Una din problemele fundamentale ale economiei monetare este definirea monedei şi identificarea formelor sale.

Răspunsul la întrebarea aparent simplă: „ce este moneda?” nu poate fi dat imediat şi într-o formă concisă, deoarece există mai multe modalităţi de abordare a problemei. Cu toate acestea, diversitatea perspectivelor nu constituie o raţiune suficientă pentru a evita chestiunea sau a pentru spune pur şi simplu că moneda este ceva ce nu poate fi definit. Dimpotrivă, luarea în considerare a acestei debordante diversităţi permite înţelegerea caracterului multidimensional al instrumentului monetar. Căci, diversele abordări existente în doctrină sunt cel mai adesea complementare.

În literatura monetară apărută în cursul timpului, există trei modalităţi principale de definire a monedei:

1) Abordarea funcţională, prezentă deja la Aristotel, cu mai mult de trei sute de ani înainte de Christos, conform căreia moneda se defineşte prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

2) Abordarea conceptuală este focalizată pe ceea ce este moneda, nu pe ceea ce face ea; este vorba, aşadar, despre a şti ce este moneda din punct de vedere economic: un bun, un titlu, o formă de avere, o instituţie etc.

3) Abordarea formală oferă o viziune mai concretă a fenomenului, în sensul că întocmeşte o listă tehnică a formelor sale actuale, bazată pe anumite definiţii „oficiale” ale masei monetare.

2.1 Abordarea funcţională

Modalitatea tradiţională de definire a monedei constă în evidenţierea celor trei funcţii esenţiale pe care aceasta le îndeplineşte în procesul schimbului: 1) mijloc de schimb; 2) mijloc de măsură a valorii; şi 3) mijloc de rezervă.

Această abordare a naturii monedei îşi are originea în opera lui Aristotel. Ea a străbătut secolele şi a rezistat tuturor avatarurilor provocate de apariţia unor noi forme de monedă, constituind şi în prezent abordarea cea mai frecvent adoptată în analizele economice. Trebuie totuşi spus că dezbaterile actuale privesc mai puţin conţinutul acestor funcţii şi mai mult importanţa lor relativă în cadrul triadei funcţionale amintite. Prin această prismă, cu excepţia poziţiei sincretice, care nu privilegiază nici una din funcţiile amintite, considerând că toate sunt la fel de importante pentru definirea monedei, analiza modernă tinde, de regulă, să acorde preeminenţă funcţiei de mijloc de schimb. Conform acestei concepţii, întâlnite frecvent în literatura recentă, funcţia de mijloc de schimb este atât funcţia originară a monedei, cât şi funcţia sa definitorie în economiile contemporane.

2.1.1 Schimbul de mărfuri şi costurile sale

Istoricii sunt de acord că în zorii civilizaţiei a existat o fază de schimb în natură (troc sau trampă), în care omenirea nu cunoştea banii. În această fază, o anumită marfă era schimbată direct pe o altă marfă, fără a se recurge la bani: alimentele, de exemplu, erau cedate în mod direct pentru îmbrăcăminte, arme, unelte, mână de lucru necesară pentru defrişarea unui teren sau construirea unei clădiri ş.a.m.d.

Trocul a însemnat un imens progres faţă de etapa anterioară (economia naturală), când fiecare individ trebuia să-şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru producerea tuturor bunurilor de care avea nevoie, fără să reuşească, probabil, pe deplin, în nici una din aceste îndeletniciri. Iar nivelul intelectual al primilor oameni care au înţeles că îşi pot îmbunătăţi nivelul de trai prin renunţarea la o parte din bunurile proprii în schimbul unei cantităţi de bunuri străine justifică, fără îndoială, atributul de „sapiens” ce le-a fost conferit de urmaşi. Progresul esenţial permis de troc constă în specializarea indivizilor care alcătuiesc o anumită comunitate umană şi, deci, în creşterea productivităţii muncii şi valorificarea superioară a resurselor de care dispune societatea respectivă.

Cu toate acestea, trocul „pur” funcţionează cu inconveniente atât de mari, încât pâna la apariţia unui alt mare progres – utilizarea monedei -, aplicarea pe scară largă a diviziunii muncii şi specializării a fost practic imposibilă.

Într-adevăr, trocul implică un cost ridicat, care frânează dezvoltarea schimbului şi a producţiei. Acest cost are două componente: 1) costul de informare; şi 2) costul de tranzacţionare.

1) Costul de informare rezultă din faptul că un individ care doreşte să modifice structura bunurilor pe care le deţine, prin schimbarea, de exemplu, a bunului A pe bunul B, trebuie să găsească un alt individ care să accepte, la rândul său, să schimbe bunul B pe A. Cu alte cuvinte, pentru ca tranzacţia să aibă loc, este necesar să existe o dublă coincidenţă de voinţă referitoare la obiectele schimbului, a cărei realizare impune o informare costisitoare (în termeni de timp sau venituri). Acest prim tip de costuri de informare este cel mai bine cunoscut, iar ca urmare este prezentat adesea ca fiind inconvenientul esenţial şi chiar exclusiv al trocului.

Există însă şi un alt tip de costuri de informare, care se referă la momentul schimbului: pentru ca tranzacţia să aibă realmente loc, este necesar, de asemenea, ca partenerii să accepte schimbul în acelaşi moment. Altfel spus, necesitatea unei duble coincidenţe de voinţă în materie de obiecte ale schimbului este completată de necesitatea unei duble coincidenţe de voinţă în ceea ce priveşte momentul schimbului.

2) Costul de tranzacţionare cuprinde costul de transport, de depozitare, pază, perisabilităţi etc. Aceste elemente de cost sunt în mod concret foarte diferite de la o tranzacţie la alta, căci depind de un mare număr de factori, care ţin de natura bunurilor schimbate, solididitatea sau fragilitatea acestora, cantitate, distanţă etc. Costurile de tranzacţionare respective afectează orice act de schimb, indiferent de forma acestuia – troc sau altă formă -, însă specific trocului este ponderea lor ridicată în raport cu valoarea bunurilor care sunt schimbate.