Monedă și credit - oferta de monedă într-un sistem bancar cu două niveluri

În economiile contemporane, moneda este creată de sistemul financiar-bancar, însă organizarea şi funcţionarea acestuia diferă mult de la o ţară la alta şi de la o epocă istorică la alta. În aceste condiţii, analiza ofertei de monedă îmbracă adesea forma descrierilor instituţionale datate istoric şi localizate geografic. Aceste prezentări factuale sunt, fără îndoială, cât se poate de utile pentru cunoaşterea contextului în care se înscrie procesul de creare a monedei, însă nu sunt suficiente pentru înţelegerea mecanismelor intime ale formării ofertei de monedă. În consecinţă, relatările menţionate trebuiesc completate prin analize cauzale cu semnificaţie mai generală, de natură să contribuie la crearea unei viziuni comprehensive a fenomenului.

În fine, modalităţile de creare a monedei condiţionează direct politica monetară, ceea ce face ca analiza ofertei de monedă să comporte o semnificativă dimensiune normativă. Această latură operaţională se manifestă prin încercarea de a concepe şi aplica mecanismele de emisiune monetară cele mai eficace – problemă căreia economiştii din toate timpurile i-au acordat o mare atenţie.

4.1 Cadrul instituţional al ofertei de monedă

În economiile contemporane, sistemul financiar-bancar se compune, de regulă din trei categorii de instituţii:

- banca centrală;

- băncile şi instuţiile de credit asimilate acestora;

- instituţiile financiare nebancare;

- trezoreria statului.

Fiecare dintre aceste trei categorii conţine, la rândul său, un număr mai mare sau mai mic de elemente.

4.1.1 Banca centrală

În ţările membre UE, printre care, deci, şi România, banca centrală este o instituţie care aparţine deja trecutului. Într-adevăr, în toate aceste ţări, moneda europeană – euro - a înlocuit sau urmează să înlocuiască în curând monedele naţionale, care vor dispare definitiv din circulaţie. Or, aceasta implică încetarea politicilor monetare naţionale şi, deci, sfârşitul instituţiei băncii centrale în forma cunoscută până acum de toate aceste ţări europene. În UEM, băncile centrale nu mai au sarcina asigurării stabilităţii monedei naţionale, pur şi simplu deoarece aceasta nu mai există. În consecinţă, responsabilitatea gestionării euro revine „Băncii Centrale Europene” (BCE), pe când sarcina băncilor centrale naţionale este de a aplica în ţara respectivă politica monetară unică, elaborată de „Banca Centrală Europeană” (BCE).

În măsura în care instituţia băncii centrale mai subzistă, ca în România, până la intrarea în euroland, banca centrală deschide conturi băncilor comerciale, în care le păstrează disponibilităţile, le acordă credite şi le operează plăţile. De asemenea, banca centrală emite bancnote şi monezi (numerar), gestionează lichiditatea bancară - reprezentată de „moneda primară” - , administrează rezerva valutară (aur şi valute) a statului etc.

Cantitatea de „monedă primară” („baza monetară”), emisă de banca centrală, constituie o limită impusă creşterii cantităţii de monedă create de băncile comerciale, căci acestea din urmă trebuie să îşi procure această monedă superioară, pe care ele însele nu o pot emite, dar pe care clienţii doresc să o utilizeze. În modul acesta, banca centrală aparea ca „(re)finanţator de ultimă instanţă” al sistemului bancar comercial.

În fine, banca centrală este forul de concepere şi aplicare a politicii monetare, calitate în care principala sa sarcină este asigurarea stabilităţii monedei naţionale.

Funcţiile unei bănci centrale se reflectă în bilanţul său, care arată într-o manieră exhaustivă şi sistematică operaţiunile (monetare şi nemonetare) pe care aceasta le-a efectuat în perioada de referinţă.

4.1.2 Băncile şi instituţiile de credit asimilate

Instituţiile bancare şi asimilate au dreptul de a primi depozite de la particulari şi de a acorda credite. În această categorie, numită uneori în mod generic „instituţii de credit”, intră băncile obişnuite (comerciale), cooperativele de credit, instituţiile de credit cu statut special (case de economii, case de economii şi asigurări, case de credit municipal etc.). Principala caracteristică a acestei categorii de aşezăminte este că crează monedă, ceea ce face ca activitatea lor să fie supusă controlului băncii centrale.

Băncile crează monedă prin creditele pe care le acordă clienţilor lor. Aceste credite pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cel mai uzual este scadenţa:

- 1) credite pe termen scurt (până la 12 luni);

- 2) credite pe termen mediu (3-5 ani);

- 3) credite pe termen lung (peste 5 ani).

În ceea ce priveşte creditele pe termen scurt, care crează monedă (depozite la vedere, monedă scripturală), acestea pot fi:

- a) credite în cont (inclusiv sub formă de linii de credit);

- b) scont de cambii şi alte efecte comerciale.

Resursele din care băncile finanţează aceste credite sunt:

- 1) moneda nou creată;

- 2) economiile pe diverse termene colectate de la clienţi;

- 3) împrumuturile pe termen lung contractate;

- 4) capitalul propriu.

La nivelul întregului sistem bancar, băncile sunt creatoare nete de monedă, deoarece acordă un volum de credite mai mare decât volumul economiilor pe care le colectează. Cu alte cuvinte, în mod normal, sectorul bancar este structural creditor faţă de sectoarele nebancare ale economiei.

Crearea de monedă de către bănci este o operaţiune scriptică: băncile crează monedă acordând credite clienţilor lor şi alimentând în modul acesta conturile de depozite la vedere ale acestora. Ca urmare, această creaţie monetară are o anumită contrapartidă. Deoarece procesul are loc cu ocazia acordării unui credit, contrapartida masei monetare nou create este reprezentată de promisiunea de rambursare a creditului respectiv, asumată de debitor şi reflectată contabil în activul bilanţului băncii. În modul acesta, se ajunge în situaţia că banca deţine o creanţă asupra clientului, iar acesta din urmă este purtătorul unei datorii faţă de bancă. Situaţia se reflectă în bilanţurile celor două părţi (banca şi clientul X); se observă că moneda nou creată figurează în pasivul băncii, deoarece suma respectivă aparţine clientului (fig. nr. 1).