Operațiuni de Plăți în Tranzacțiile Internaționale

1. Mijloace şi instrumente de plată

În timpul negocierii contractelor comerciale, aspectele financiare ale acestora au o importanţă primordială. Ele se referă, între altele, la moneda facturării, la termenele de plată, la modalitatea de plată, la tehnicile de plată şi la procedurile de acoperire dintre care unele sunt specifice comerţului internaţional (acreditivul şi documente contra plată). Operatorii de comerţ internaţional trebuie să aleaga modalitatea de plată cea mai adecvată dintre numeroasele posibilităţi pe care le au la dispoziţie, mai mult sau mai puţin complexe şi constrângătoare care nu oferă aceleaşi condiţii de securitate pentru creditor. Interesele divergente ale co-contractanţilor trebuiesc conciliate, importatorul dorind să primească marfa la preţul cel mai bun şi să o plătească cât mai târziu posibil, de regulă după livrarea acesteia, în timp ce exportatorul ar dori să vândă marfa cu un profit şi numai după ce importatorul a efectuat plata.

Având în vedere anumite imperative comerciale (cucerirea de noi pieţe, creşterea cotei de piaţă pe o anumită ţată, distribuţie selectivă, etc) exportatorul nu dispune adesea de un raport de forţe favorabil şi suficient care să-i permită impunerea unei condiţii de plată. O alegere nepotrivită poate antrena consecinţe financiare şi comerciale grave pentru firma exportatoare. După cum şi o abordare financară foarte strictă poate conduce la pierderea anumitor pieţe iar o atitudine laxistă poate provoca pierderi financiare în cazul falimentului debitorului. Fiind în faţa unei concurenţe comerciale sporite, exportatorul trebuie să cunoască şi să utilizeze diferitele modalităţi pe care le are la dispoziţie pentru a-şi adapta oferta în funcţie de ţara ţintă, în funcţie de caracteristicile clientului.

1.1 Viramentul SWIFT

Aceasta este modalitatea de plată cea mai utilizată în tranzacţiile internaţionale dintre firmele din ţările dezvoltate. Debitorul (importatorul) dă ordin băncii sale de a plăti creanţierul (exportatorul) printr-un virament bancar internaţional.

Mijloacele clasice utilizate de bănci pentru a efectua transferele internaţionale de fonduri au fost curierul si telexul. Ambele prezentau inconveniente ca întârzierea plăţii, pierderea mesajelor în reţelele telefonice, etc.

Mai multe bănci americane au realizat la începutul anilor ’70 propriile lor reţele de tele comunicaţii private (reţeaua MARTI a First National City Bank, CHAMPS a Chase Manhattan Bank). Aceste reţele erau eficiente dar nu erau decât un răspuns parţial la problemele transferurilor de fonduri, deoarece, în majoritatea cazurilor, aceste reţele private erau incompatibile între ele şi nu serveau la transferuri interbancare externe. La 3 mai 1973, 239 de bănci din 15 ţări au fondat societatea SWIFT- Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunication - care a început să funcţioneze efectiv la 3 mai 1977.

Reţeaua SWIFT s-a impus rapid datorită calităţilor sale: rapiditate, siguranţă, cost.

1.1.1.Prezentarea tehnică a reţelei SWIFT

Structura reţelei:

Reţeaua SWIFT se compune din:

- cumulatoare care sunt computere dotate special pentru a asigura controlul reţelei de telecomunicaţii; reţeaua are cumulatoare în Belgia (Bruxelles), în Olanda (Zoeterwonde ) şi în SUA (Culpeper)

- concentratori regionali care sunt echipamente informatice care concentrează traficul între aderenţi şi comutatoare, de regulă câte unul pentru fiecare ţară

- terminalele aderenţilor: computere ale utilizatorilor ale băncilor, care asigură emiterea, recepţionarea şi controlul mesajelor.

Legăturile între concentratori şi terminale sunt asigurate de linii telefonice prin cablu şi/ sau satelit, iar cele dintre comutatori prin satelit.

In figura următoare se redă schematic modul de efectuare a plăţii prin virament la un import din Elveţia în Franţa.