Extras din curs

1. PARADIGME ORGANIZAŢIONALE ÎN SOCIETATEA INFORMAŢIONALĂ

Societatea informaţională îşi are începuturile în 1956 şi 1957, doi ani dintr-un deceniu reprezentativ pentru puterea industrială a Americii. Pentru americani, anul 1956 a fost unul al prosperităţii, productivităţii şi al creşterii industriale. Dwight Eisenhower, cel de-al XXXIV-lea preşedinte, fusese ales; Japonia, revenindu-şi încă de pe urma pierderilor dezastruoase provocate de cel de-al Doilea Război Mondial, era admisă la Naţiunile Unite. Serviciul telefonic transatlantic prin cablu fusese inaugurat, iar William H. Whyte publica Omul organizaţional – descrierea esenţei conducerii afacerilor în America industrială [1, pag. 39-40].

Imaginea externă a Statelor Unite reflecta, în perioada amintită, o economie industrială viguroasă; dar, pentru prima dată în istoria sa, gulerele albe (denumire generică pentru lucrătorii a căror ocupaţie nu implică, de obicei, munca manuală) aflate în posturi tehnice, administrative şi funcţionăreşti, depăşeau ca număr gulerele albastre (denumire generică pentru categoria de muncitori ale căror sarcini, implicând de obicei operaţii manuale, sunt îndeplinite în echipament de lucru). Societatea industrială făcea loc unei comunităţi noi, în care, pentru prima dată, cei mai mulţi dintre americani lucrau cu informaţia în loc să producă bunuri.

Următorul an, 1957, marca începutul globalizării revoluţiei informaţionale: sovieticii lansau catalizatorul tehnologic care lipsea: satelitul Sputnik (Sputnik I, pe 4 octombrie şi Sputnik II pe 3 noiembrie). Importanţa primului satelit nu consta în inaugurarea erei spaţiale, ci în marcarea începutului erei comunicaţiilor globale prin satelit [2, articol: Sputnik, autor: Joseph N. Tatarewicz].

În 1958, în planul resurselor fizice, este înregistrat autorul circuitului integrat: Jack Kilby de la Texas Instruments, iar în plan metacognitiv, Harvard Business Review consemnează conceptul TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI.

Deşi societatea informaţională este dezvoltată ca o megatendinţă, există indivizi care opun rezistenţă (diferenţiată prin performanţa intelectuală aplicată) ideii unei economii clădite pe informaţie. Efectul imediat şi implicit al acestei atitudini îl constituie diversitatea. Se prefigurează, în acest mod, principalele caracteristici ale societăţii contemporane: globalitatea (în formă, având ca obiect canalul transmisiei) şi diversitatea (în conţinut, privind mesajul transmis), care se constituie ca principali factori de cunoaştere, înţelegere şi aplicare a conceptelor în noul context.

Problema este că modul nostru de a gândi, atitudinile şi, prin urmare, deciziile noastre rămân în urma realităţii [1, pag. 41]. Cauza nu poate fi decât infrastructura sistemului educaţional formator. Este important să recunoaştem tipul de muncă pe care o prestăm şi contextul în care se realizează, în condiţiile în care noi suntem ceea ce facem, iar ceea ce facem modelează societatea [vezi şi 1, pag. 43].

Într-o societate industrială, resursa strategică o constituie capitalul; cu o sută de ani în urmă, o mulţime de oameni ştiau, poate, cum să construiască o oţelărie, dar nu foarte mulţi aveau banii necesari să ridice una. În prezent, mulţi au banii necesari să ridice o fabrică producătoare de microprocesoare, dar problema este că puţini ştiu cum să realizeze acest lucru. Într-o economie informaţională valoarea creşte prin cunoaştere. Cunoaşterea, ca premisă, implică înţelegere şi conduce la finalitate, prin aplicare.

Noua economie determină modificări structurale ale modelelor cognitive învăţate prin utilizarea unor concepte reflectate de sisteme bazate pe tehnologii informaţionale depăşite şi implică dezvoltarea unui vocabular adecvat unui context creativ [3, Spectrul muncii mintale, pag. 80]. Contextul creativ impune renunţarea la clasificările învechite în condiţiile în care putem oferi răspunsuri referitoare la modalităţile de creare a valorii adăugate. Noua viziune reflectă faptul că tot mai mult din munca în cele trei sectoare (agricole, prelucrătoare şi de servicii) constă din procesare simbolică sau „muncă mintală“, determinând chiar o perimare a categoriilor profesionale.

Este mult mai util în prezent să se grupeze muncitorii conform cantităţii de procesare simbolică sau muncă intelectuală pe care o efectuează ca parte a îndatoririlor lor, indiferent de eticheta pe care o poartă, sau dacă lucrează întâmplător într-un magazin, universitate, fabrică sau spital. La extremitatea spectrului muncii mintale se regăsesc cercetătorul ştiinţific, analistul financiar, programatorul software sau arhivarul. Pot fi incluşi în acelaşi grup oamenii de ştiinţă şi arhivarii? Deşi funcţiile lor diferă evident datorită nivelurilor abordate din punctul de vedere al abstracţiei cognitive, ambele categorii, şi încă multe altele, gestionează sau generează informaţii, dovedindu-se a fi o muncă simbolică.