Piața Forței de Muncă

CAPITOLUL 1

PIAŢA MUNCII – ABORDĂRI TEORETICE

Creşterea economică implică şi asigurarea resurselor de muncă. Aceasta comportă aspecte cantitative (numărul celor ocupaţi şi volumul muncii de care poate beneficia societatea) şi aspecte calitative (structura, nivelul şi calitatea instruirii) şi se află în strânsă legătură cu mărimea populaţiei şi a acelei părţi a acesteia care este capabilă şi poate să muncească.

Mărimea populaţiei apte de muncă este rezultatul evoluţiei demografice şi al regimului juridic al muncii din fiecare ţară, iar asigurarea resurselor de muncă pentru întreprinderi şi instituţii se realizează prin intermediul pieţei muncii.

Piaţa muncii poate fi abordată pe fiecare ţară, pe grupuri de ţări, şi la scară mondială. Deoarece în cadrul posesorilor de factori de producţie ponderea cea mai mare o deţin lucrătorii salariaţi, salariul are ponderea cea mai mare în totalul veniturilor realizate, piaţa muncii determinând, în ultimă instanţă, volumul şi structura bunurilor şi procesul de distribuire al acestora.

1.1. PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, FUNCŢII, TRĂSĂTURI, MECANISM DE FUNCŢIONARE

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta (reprezentată prin posesorii factorului muncă).

Într-o abordare mai tehnicistă, dar poate mai operaţională sub aspectul tehnicilor de investigare, piaţa muncii este definită ca ansamblul operaţiilor care se derulează la diferite niveluri de organizare economico – socială de către diferiţi agenţi economici, în legătură cu reglarea cererii şi ofertei de muncă, a relaţiilor profesionale în general.

Operaţiile de reglare a cererii şi ofertei de muncă se referă, în principal, la: estimarea şi evidenţa ofertei, respectiv a cererii de muncă; orientarea, recrutarea şi angajarea factorului muncă; sistemul de instituţii publice care operează pe diferite pieţe ale muncii; organizarea muncii şi folosirea factorului muncă ; durata muncii şi amenajarea orarelor de muncă; orientarea, formarea şi reconversia profesională ; diversificarea modelelor şi a formelor de ocupare şi protecţie a muncii ; calitatea muncii (condiţiile de muncă şi igiena muncii); formele şi sistemele ce salarizare; protecţia socială a şomerilor; negocierea colectivă etc.

În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii îndeplineşte importante funcţii, de ordin economic, social-politic şi educativ:

a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă. Astfel, sunt puse în acţiune o serie de mecanisme ale pieţei muncii, între care salariul şi diferenţele salariale, dar şi mecanisme din afara pieţei muncii propriu – zise ( politici fiscale, politici de investiţii etc.);

b) unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;

c) influenţarea formării şi repartizării veniturilor:

- pe piaţa muncii se formează şi se repartizează veniturile din muncă, în funcţie de criterii stabilite prin acte normative şi/sau prin contracte colective;

- se distribuie plusul de productivitate ( de rezultate) între muncă şi capital;

d) funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la realizarea unei protecţii sociale adecvate , mergând până la eliminarea canalelor de adâncire a sărăciei şi polarizare socială.;

e) funcţia cultural – educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă şi soluţionează prin mecanismele sale acest proces.

Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care, prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte de celelalte mărfuri. Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi, în raport cu celelalte pieţe, cele mai importante fiind:

1) multidimensionalitatea rezultată din modul de formare, evoluţie şi ajustare a cererii şi ofertei de muncă. Ca urmare, piaţa muncii are dimensiuni demografice, biopsihologice, economice şi educaţionale-formative.

Dimensiunile demografice se referă la câţiva indicatori importanţi care privesc aşa-numitul profil demografic şi se regăsesc în statisticile oficiale rata anuală de creştere a populaţiei şi, respectiv, a populaţiei în vârstă, resursele de de muncă disponibile, populaţia de 60 ani şi peste etc.

Dimensiunile biopsihologice vizează comportamentele şi obiceiurile de muncă, programul de lucru la întreprinderi, parteneriatul social ( relaţia consens – conflict în relaţiile de muncă).

Dimensiunile economice se referă cu precădere la volumul şi structura populaţiei ocupate, la distribuţia ei pe sectoare de activitate, pe categorii socio – ocupaţionale, la costurile sociale ale şomajului, la participarea populaţiei la activitatea economică,, etc.

Dimensiunile educaţional – formative fac trimitere la modul de formare a capitalului uman ( durata medie a şcolarizării, absolvenţi ai diverselor forme de învăţământ), la dezvoltarea învăţământului ( gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară, ponderea populaţiei şcolare în populaţia totală) etc.

2) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de echitate socială, de echilibru social.

3) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de vânzare-cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa muncii este un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţii şi întreprinzătorii, organizaţiile patronale, sindicale şi statul, fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii bine determinate. Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea multor factori. În decursul timpului au fost create pe plan naţional şi internaţional diverse instituţii şi mecanisme legislative, care accelerează sau frânează mecanismul de funcţionare a pieţei muncii.

4) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ al muncii, libera concurenţă, productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci din reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate.

5) segmentarea, structurarea pieţei muncii. Segmentarea pieţei muncii poate fi analizată în funcţie de diferite criterii de referinţă