Politica Socială a Uniunii Europene

Cap.1 Politica socială şi de ocupare

1.1. Concepte de bază privind politica socială

Cu o istorie relativ scurtă, de aproximativ un secol, cu un suport teoretic chiar şi mai tânăr, de aproape jumătate de secol, aflate într-un proces continuu de transformare, completare şi redefinire, politicile sociale necesită în continuare clarificări teoretice înainte de a analiza politicile sociale europene.

Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.

Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate „state ale bunăstării sociale”

Literatura de specialitate distinge trei tipuri de bunăstare:

- bunăstarea socială, care, în sens larg, se referă la furnizarea sau primirea,(recepţionarea) colectivă a bunăstării;

- bunăstarea economică, care descrie acele forme ale bunăstării asigurate prin intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;

- bunăstarea de stat, care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin intermediul

statului.

Statul bunăstării desemnează statul capitalist (în special occidental) de după Cel de-al Doilea Război Mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu: solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive.

Există trei probleme care generează complicaţii în cazul termenului de stat al bunăstării:

1. Prima problemă se referă la faptul că bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul.

- piaţa, care furnizează bunăstare „ocupaţională" prin intermediul veniturilor primare;

- acumulările individuale, care prin intermediul asigurărilor individuale private şi economiilor furnizează, de asemenea, bunăstare;

- bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în

familie.

2. Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Există servicii şi beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanţate şi produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi produse de/prin sectorul privat, de exemplu, servicii medicale sau medicamente gratuite;

3. Limitele, „graniţele" statului bunăstării nu sunt clar definite.

Performanţele statelor-bunăstării pot fi evaluate în funcţie de instituţiile lor. Ca urmare, este necesară o tipologie a acestora pentru a putea înţelege performantele instituţiilor naţionale plecând de la caracteristicile acestora.

O tipologie a statelor-bunăstării, în funcţie ele sistemele de protecţie socială pe care le oferă a fost dezvoltată de către Esping -Andersen (1990). In acest sens, o importanţă deosebită o are gradul de acces la infrastructuri, ce oferă o protecţie împotriva pierderilor de venit şi a sărăciei. Pe baza unei teorii socio-istorice confirmată printr-un model de analiză sociologică, au fost identificate trei tipuri de state ale bunăstării: liberal, corporatist şl social-democrat. Fiecare furnizând diferite prestaţii ce oferă o protecţie socială. Prestaţiile acestora diferă în funcţie de diviziunea muncii (protecţia primară) şi de repartiţia veniturilor (protecţia secundară).

Diferenţele sistemice dintre politicile sociale practicate de ţările dezvoltate au permis introducerea conceptului de regim al politicii sociale. În 1990 G. Esping-Anderson evidenţia trei regimuri de politică socială: liberal (SUA), care pune accent pe etica muncii, participarea pe piaţa forţei de muncă, neimplicarea în inegalităţile sociale (meritocraţia şi şansele egale), conservator (Germania), care a inventat asigurările sociale şi pune accent pe securitatea veniturilor şi pe viziunea cooperatistă, social-democrat (Suedia), care pune accentul pe asigurările sociale şi parteneriatul social, promovează o viziune egalitaristă menită să asigure securitatea veniturilor şi o gamă largă de servicii sociale. Diferenţele dintre ţările comunitare în privinţa regimului politicilor sociale şi reglementărilor pieţei forţei de muncă sunt mult mai mici decât între acestea şi alte ţări dezvoltate, ceea ce sprijină conceptul de model social european.

Jacques Pelkmans vede politica socială în conexiune cu principii şi concepte de genul echitate, coeziune socială, convergenţă economică, iar el consideră că sunt trei componente sau domenii principale ale politicii sociale care au tangenţă cu sfera economicului: transferurile sociale, reglementările privind piaţa forţei de muncă, aspecte de ordin instituţional şi de parteneriat social. în schimb, David Purdy (1996) apreciază că sfera politicii sociale este mult mai cuprinzătoare, putând fi divizată în două mari categorii:

a) piaţa forţei de muncă, care include managementul macroeconomic (politica veniturilor), politici active în domeniul resurselor umane, relaţiile industriale (acordurile colective, dialogul social), termenii şi condiţiile de angajare, combaterea discriminării economice şi excluderii sociale;

b.) statul social, care include servicii sociale (învăţământ, sănătate locuinţe sociale), transferuri sociale (explicite şi implicite), politica familiei.

Marea majoritate a acestor domenii sunt în competenţa statelor membre, acquis-ul social comunitar nefiind prea dezvoltat, însă armonizarea politicilor sociale naţionale rămâne un obiectiv de lungă durată, pe care metoda deschisă de coordonare lansată de Consiliul European de la Lisabona, îndeosebi pentru sfera socialului, îl poate susţine în mod eficient. De asemenea nu trebuie uitat că progresul pe linia integrării politice poate potenţa integrarea în sfera socialului (şi invers) în pofida scepticismului unor specialişti de talia lui Jacques Pelkmans. După Maastricht şi Amsterdam, instituţiile comunitare s-au implicat tot mai mult în reglementarea unor domenii ale pieţei forţei de muncă şi chiar în unele domenii care ţin de statul social. Transferurile financiare cu caracter social au fost totuşi modeste la nivel comunitar, comparativ cu amploarea lor din ţările membre (între 15-25% din PIB).