Politici Europene - Capitolul 2

Capitolul II

Politici europene

În cadrul oricărui sistem democratic, dezbaterile privind modul în care sunt concepute şi implementate aceste politici publice la nivel naţional ocupă un spaţiu larg, acest lucru fiind vizibil chiar şi în cele mai stabile, predictibile şi instituţionalizate sisteme de guvernare. La nivelul UE, dezbaterile devin cu atât mai complicate, cu cât structura de guvernare a UE este diferită de cea specifică statelor membre, iar UE este un organism în continuă mişcare, balanţa puterii între instituţiile comunitare şi statele membre modificându-se în timp39.

Politicile publice includ poziţiile adoptate de guverne, precum şi acţiunile întreprinse de către acestea în mod deliberat şi/sau conjunctural, ca răspuns la problemele şi nevoile societăţii guvernate. Ca atare, într-un sistem democratic putem considera alegerile electorale şi opinia publică drept „input-uri” ale politicilor, iar politicile publice propriu-zise drept rezultate („output-uri”).

În ciuda aşa-numitului proces de „europenizare” a procesului politic şi în ciuda temerilor permanent exprimate de anumite ţări privind pierderea suveranităţii, UE nu are încă puteri directe în domeniul implementării politicilor iar bugetul de care dispune are dimensiuni extrem de reduse.

Evident, Uniunea nu poate interveni în mod legitim decât în domeniile prevăzute prin tratate. Limitarea ariei de acţiune reflectă opoziţia între cele două opţiuni fundamentale, interguvernamentalismul, care sprijină conservarea suveranităţii statelor membre şi acţiunea concertată a statelor naţiune, şi federalismul, care susţine necesitatea apariţiei şi dezvoltării de organisme supranaţionale, într-un context al suveranităţilor în continuă modificare.

Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două modalităţi concrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv substituirea şi armonizarea (Pierre Le Mire, 2003). Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora competenţele naţionale sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea competenţelor în plan naţional, pe fondul apropierii legislative40, în diferite domenii punctuale.

În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură cu modul de exercitare al competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre: de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional, iar dreptul comunitar nu acţionează decât în sensul reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă (precum în cazul pieţelor publice, în cazul cărora dreptul naţional şi cel comunitar, deşi acţionează în aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite), etc. În plus, în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizării legislative (de pildă, în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare prevăzute în Cartea albă, privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul agroalimentar – directive privind controlul veterinar sau fitosanitar, privind utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în principal armonizarea legislativă).

Faptul că între cele două modalităţi de acţiune menţionate anterior nu există o delimitare extrem de precisă, este reflectat şi în modul în care ele sunt prezentare în tratate, capitolul consacrat „armonizării legislative” fiind inclus în cel consacrat politicilor comune. Aceste „alunecări” semantice ilustrează faptul că în practică nu există nişte graniţele cât se poate

de clare între cele două categorii de noţiuni41. În cadrul acestui capitol ne vom opri numai asupra intervenţiilor realizate prin intermediul politicilor comune, problema armonizării fiind prezentată pe larg în alte lucrări consacrate integrării europene (vezi, de pildă D. Miron, (coordonator), 2003 sau G. Prisecaru, (coordonator), 2004).

3.1 Politicile comune ale Uniunii Europene

Politicile comune susţin atât integrarea economică, cât şi pe cea politică, adâncirea procesului de integrare, care vizează în principal economiile statelor membre, depinzând însă în cele din urmă de deciziile politice ale acestora. În mod progresiv, trecând prin uniunea vamală, piaţa unică, uniunea economică şi monetară, adâncirea procesului de integrare deschide economiile statelor participante către schimburile comerciale şi concurenţa internaţională.

Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior, parametrii lor interni suferă modificări care necesită introducerea unor noi reglementări privind investiţiile străine, regimul fuziunilor şi achiziţiilor etc. Toate aceste mutaţii interne ating de o manieră decisivă comportamentul actorilor economici, fie ele firme multinaţionale, private sau de stat, actorii instituţionali constituindu-se în grupuri de interes puternice ce vor interveni în procesul decizional pentru a-şi apăra şi promova propriile interese. Apare astfel cu evidenţă relaţia puternică care se creează între elita politică şi cea economică, cea dintâi fiind important să manifeste deschidere şi spirit vizionar, astfel încât să nu se transforme într-o frână pentru procesul de integrare.

Presiunile economice venite dinspre statele membre, deşi vor influenţa deciziile şi politicile comune ale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi suficientă, elementul esenţial, în cele din urmă, fiind reprezentat de acordul creat între elitele politice şi cele economice, precum şi de existenţa unei viziuni comune în ceea ce priveşte viitorul.

Opţiunile privind modalităţile concrete prin care pot fi atinse obiectivele comune pot trece de la cele care susţin întărirea cooperării

interguvernamentale (ceea ce nu presupune o pierdere de suveranitate) la cele privind integrarea supranaţională (care implică existenţa unui număr important de politici comune şi, deci, gestionarea în comun a suveranităţii).