Prețuri și concurență

Capitolul I:

Costurile – baza a formarii preturilor

1.1.Conceptul costului

Definirea costului presupune mai întâi, definirea finalitatii sale si a obiectului sau, deoarece toate procedeele de elaborare a costului decurg din acesti doi vectori fundamentali.

Finalitatea costului poate fi determinata:

a) contabil, prin însumarea cheltuielilor angajate cu ajutorul contabilitatii analitice pentru a cunoaste nivelul costului efectiv al unui anumit produs;

b) economic, când întreprinderea vrea sa mearga mai departe cu investigatiile sale.

Întreprinderea doreste, cu ajutorul calculelor previzionate ale costurilor, sa ia decizii cu privire la preturi. În acest caz, calculul contabil este prea îngust, trebuie actionat asupra cheltuielilor viitoare.

Este necesar a se folosi calcule oportune si decisive, sa se adapteze costurile calculate în contabilitate.

Obiectul costului nu este nimic altceva decât asieta calculului, pentru a folosi un termen fiscal, adica ansamblul elementelor având în vedere costul. Aceste elemente pot fi: produsele, investitiile, functiile etc.

În calcul întâlnim costuri programate si costuri neprogramate, cum ar fi cazul confectionarii nor noi produse pentru care consumurile de materiale sau manopera difera fata de ele existente.

În termeni monetari, costul exprima (masoara) însumarea resurselor utilizate pentru obiectul sau.

Din punct de vedere al timpului, costurile se stabilesc pe perioade scurte sau lungi.

1.1. Costul – element de fundamentare a pretului în optica producatorului vânzator

În economia de piata, relatia dintre cost si pret îsi dezvaluie caracteristica dominanta de legatura indirecta, deoarece costul influenteaza indirect asupra pretului format pe piata.

În functie de raportul cerere-oferta, ale carui dimensiuni sociale sunt recunoscute prin mecanismul pietei, când se poate cunoaste de fapt, care este oferta si care este cererea, costul fiecarui producator poate fi mai mic, egal sau mai mare decât pretul.

În cazul în care costul este mai mare decât pretul, înseamna ca producatorul nu acopera în întregime cheltuielile, rezultând pierderi.

Când costul este egal cu pretul, înseamna ca producatorul îsi acopera integral cheltuielile, dar nu obtine profit.

Daca costul este mai mic decât pretul, înseamna ca producatorul acopera în întregime cheltuielile obtinând profit.

Asadar, fiind o rezultanta a echilibrarii cererii cu oferta la piata, pretul nu se formeaza în functie de cost, ci în functie de posibilitatea de echilibrare la un anumit nivel al sau a celor doua componente ale pietei.

Însa, existenta lui îi constientizeaza pe producatori pentru a cauta solutii tehnice si economice în vederea reducerii lui.

Nivelul jocului liber al pietei incita pe agentii economici spre progres.

Nivelul costului de productie este în exclusivitate problema producatorului.

Cunoasterea caracteristicilor de legatura indirecta între cost si pret determina preocupari constante ale producatorilor de a-si optimiza costul actionând asupra reducerii lui, pentru a-si asigura un profit cât mai ridicat.

Concurenta directa prin pret antreneaza indirect o concurenta prin cost.

La acelasi nivel de pret câstiga mai mult orice producator al carui cost este mai redus.

Absolutizarea caracterului de relatie directa între cost si pret bazata pe planificare a însemnat stabilirea preturilor prin însumarea mecanica a costului cu profitul determinat, si el, dupa metode administrative si greu de adaptat la schimbarile survenite în marime reala a valorii de schimb a produselor si serviciilor, creând anomalii de pret, mentinute pe perioade îndelungate de timp.

Orice producator trebuie sa-si realizeze o fundamentare a costului si a marjei profitului, pentru a putea aprecia, mai întâi ca legitimitatile pietei sa actioneze asupra nivelului pretului, daca poate opta sau nu pentru fabricarea produsului respectiv.

Mai mult chiar, elaborarea calculelor previzionate de cost si de pret este necesara în mai multe variante, pentru a ne putea alege varianta cea mai buna. Aceasta înseamna ca, desi trasatura fundamentala a relatiei dintre cost si pret este a ceea de legatura indirecta, ea trebuie sa incite pe toti producatorii la folosirea functiei costului prospectiv în activitatea decizionala privind productia si vânzarile.

1.2. Ipostaze în care apare costul ca element de fixare a pretului de vânzare

În limbajul si metodologia fundamentarii si stabilirii preturilor, costul de productie prezinta sensuri multiple:

a) costul, ca masura a efortului producatorului, cuprinde elementele de cheltuieli cunoscute: materii prime si materiale, combustibil, energie, apa, salariu, CAS si ajutorul de somaj, amortismentul fondurilor fixe, cheltuieli pentru tehnica noua, dobânzi si alte cheltuieli banesti.

Costul complet de productie, ca totalitate a cheltuielilor de productie, analizate critic si prospectiv, exprima doar efortul de fabricatie a produsului, în timp ce pretul exprima efortul recunoscut la piata al productiei si vânzarii – cumpararii produsului, adica efortul social, economic si financiar depus de catre producator, dar, recunoscut, ca atare, prin tranzactiile comerciale si de catre cumparatori.

b) costul în raport cu timpul, se foloseste în fundamentarea pretului prospectiv, de regula, ca marime antecalculata si, numai în mod exceptional, ca marime post-calculata.

Fundamentarea preturilor pe baza costurilor antecalculate este regula generala a formarii preturilor si, totodata, conditia asigurarii valabilitatii lor pe un interval de timp.

Astfel, costul determinat reprezinta un cost prospectiv al perioadei de producere si comercializare a produselor.

Folosirea antecalculatiilor de costuri si stabilirea preturilor noilor produse este legata si de necesitatea utilizarii produselor etalon, prin costurile si preturile lor recunoscute deja în relatiile de schimb pe piata interna si mondiala.

Pentru produsele la care nu se pot gasi etaloane având caracter de unicat sau comenzi ocazionale, în stabilirea preturilor se folosesc costuri post-calculate, analizate critic.