Prețuri și tarife

Tema 1: Conceptul, esenţa şi rolul preţurilor în economie

1.1 Abordarea conceptului de preţ în teoria economică

1.2 Funcţiile preţului

1.3 Sistemul de preţuri

1.4 Tipurile preţurilor şi clasificarea lor

1.5 Factorii de influenţă şi procesul formării preţurilor

Preţul desemnează un concept multidimensional care, prin valenţele sale economic şi psihologice, se dovedeşte a fi atît un instrument macroeconomic, cît şi unul microeconomic pe care întreprinderea îl poate utiliza ca element de bază în deciziile sale strategice şi tactice.

În activitatea oricărei întreprinderi producătoare de bunuri şi servicii, preţul deţine un rol special, de maximă importanţă pentru atingerea obiectivului final pe care şi-l propune – maximizarea profitului.

Ca instrument al pieţei şi un indicator esenţial al realităţii economico-sociale preţul pieţei reprezintă o cantitate de monedă pe care cumpărătorul este dipus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta îl poate oferi.

În economia contemporană preţul se poate manifesta prin diverse forme ale sale:

- tarif – în cazul serviciilor;

- taxă – în cazul plăţilor la buget sau alte instituţii de stat;

- impozit – ca preţ al dreptului de a cîştiga bani;

- salariu – preţ al muncii;

- dobîndă – ca preţ pentru utilizarea banilor împrumutaţi;

- dividende – preţ al capitalului acţionar ş.a.

Preţurile, „creaţie” a producţiei de schimburi de mărfuri, au devenit o categorie economică de prim rang sub raportul complexităţii şi intercondiţionării lor cu alte categorii şi procese economice, cu dinamica globală a dezvoltării economico-sociale a unei ţări. Preţurile sunt cuvinte întâlnite pretutindeni, oriunde şi oricând, cu o frecvenţă pe care nu o au ceilalţi termeni economici. Orice individ sau agent economic plăteşte sau/ încasează zilnic nenumărate preţuri.

În domeniul economic prezenţa preţului este evidentă, fiindcă în categoria de preţ sunt întrunite toate problemele de dezvoltare economică: producţia, mărfurile, munca, informaţia, capitalul, investiţiile, transporturile, serviciile, folosirea pământului etc. aceste relaţii au făcut şi fac din problema analizei naturii preţurilor o formă frecventă de investigare ştiinţifică a lor.

La baza definirii preţului stă conceptul de valoare, aceasta fiind abordată în viziuni diferite ce corespund anumitor şcoli şi curente de gîndire economică, evidenţiindu-se în acest sens, trei orientări (teorii) principale:

Teoria utilităţii marginale

Teoria obiectivă

Teoria subiectivă

Conform primei teorii valoarea unei mărfi este determinată de utilitatea pe care

consumatorii o atribuie bunurilor dorite, mărimea ei fiind o funcţie şi a rarităţii mărfii

respective. Cu alte cuvinte, aşa cum afirma Stanley Jevons, bunurile nu au valoare pentru că ele costă, ci oamenii le atribuie o valoare pentru că au nevoie de ele. Utilitatea apare în relaţia dintre bunuri şi nevoile oamenilor. Bunurile economice nu sunt utile în acelaşi grad şi ca atare valoarea este dată nu numai de intensitatea dorinţelor omului ci şi de raritatea lor. Valoarea apare ca întruchipare a două elemente: unul subiectiv – dorinţă, şi altul obiectiv – raritatea. Ca măsură a preţuirii serveşte acel ultim grad de satisfacere a nevoii, reflectat de către utilitatea marginală, care îi dă astfel valoarea. Mecanismul concret de formare a valorii se bazează pe legile cererii şi ofertei: cererea este funcţie de utilitate, iar oferta funcţie de raritate (care determină mărimea sacrificiului necesar pentru obţinerea lui).

Conform teoriei obiective, la baza valorii unui bun stă raritatea acestuia, precum şi cheltuielile de muncă vie şi materializată implicate de realizarea sa. Legătura dintre muncă, valoare şi preţ este redată de Adam Smith în „Avuţia Naţiunilor”. El evidenţiază faptul că la baza preţului stă munca depusă pentru dobîndirea acestuia.

Teoria obiectivă a fost adoptată şi de către clasicii englezi W.Petty şi D.Ricardo. D.Ricardo face distincţia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Prima nu o poate crea pe a doua, din moment ce lucrurile cele mai utile (aerul, apa) sunt cele care nu a valoare de schimb, iar bunurile avînd o mare valoare de schimb (aurul, briliantele) sunt puţin utile. Utilitatea este condiţia necesară a valorii, însă nu şi măsura acesteia. D.Ricardo pune în evidenţă expresia monetară a preţului, aceasta semnificînd suma de bani pentru care un produs poate fi schimbat.

K.Marx preia teoria valorii de la clasicii englezi, absolutizînd rolul muncii, în special al celei fizice în crearea valorii. El neagă rolul utilităţii bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea fiind considerată o premisă a acesteia. Munca reprezintă singura măsură reală care poate servi la aprecierea şi compararea valorii tuturor mărfurilor, ea constituind preţul real al unei mărfi, iar cantitatea de bani defineşte preţul nominal al acesteia.

Teoria subiectivă consideră că la baza valorii, reprectiv a preţurilor se află utilitatea bunurilor. Precursorii unei astfel de teorii au fost neoclasicii, reprezentaţi în special de L.Walras, C. Menger ş.a. În conformitate cu această abordare, valoarea este determinată de utilitatea marginală, precum şi de raritatea bunului respectiv. Indiferent de cantitatea de muncă depusă pentru obţinerea unui bun economic, acesta capătă valoare numai în măsura în care este cerut de piaţă datorită utilităţii sale. (utilitate şi util nu sunt sinonime). Ei conferă cererii un rol determinant în determinarea valorii de schimb şi a preţului. Valoarea unei mărfi este cu atît mai ridicată cu cît ultima unitate consumată din aceasta are o utilitate mai mare.

Astfel, putem susţine că susţinătorii teoriei obiective se situează pe poziţia ofertanţilor, dorind să-şi recupereze cheltuielile ocazionate de munca încorporată, în timp ce adepţii teoriei subiective susţin interesele consumatorilor, preţul fiind un indicator al utilităţii şi rarităţii produsului, pe de o parte şi al sovabilităţii cererii pe de altă parte.

O poziţie de compromis între aceste două abordări este susţinută de către A.Marshall. Ideea fundamentală a acesteia constă în aceea că la formarea preţului oferta participă în aceeaşi măsură ca şi cererea.

În concluzie putem menţiona că preţul reprezintă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei unităţi de bun economic, suma pentru transferarea drepturilor de proprietate asupra unui bun de la o persoană la alta.