Reglementarea de Stat a Prețurilor și Tarifelor

Sistemul de preţuri ce a existat pînă în 1991 s-a caracterizat prin următoarele neajunsuri:

1. îndepărtarea preţurilor de nivelul real al costurilor, ceea ce a condus la rezultate necorespunzătoare, concretizate în existenţa unor unităţi, activităţi şi produse nerentabile, paralel cu realizarea unor rentabilităţi exagerate la alte produse, activităţi, unităţi;

2. îndepărtarea nivelului preţurilor interne faţă de preţurile externe, unele fiind subevaluate iar altele supraevaluate în raport cu acestea;

3. menţinerea neschimbată a preţurilor pe perioade mari, neţinându-se seama de raportul cerere-ofertă, de evoluţia costurilor de producţie sau a preţurilor externe;

4. necuprinderea în costurile de producţie şi în preţuri a unor cheltuieli justificate economic (cheltuieli cu descoperirea rezervelor geologice, protecţia mediului înconjurător, costul real al apei şi al reparaţiilor la fondul locativ etc.);

5. în lipsa unor preţuri bazate pe acţiunea legii cererii şi ofertei nu se putea afirma cu precizie ce activităţi sunt sau nu rentabile şi nu se putea orienta corect nici procesul de dezvoltare şi restructurare a economiei naţionale etc.

Principalul neajuns al sistemului de preţuri a fost că toate preţurile, cu excepţia celor de la piaţă şi de contract, erau preţuri administrate, stabilite de stat.

În procesul de tranziţie o ţară se află în faţa unei opţiuni fundamentale în ceea ce priveşte preţurile, şi anume: ori se acceptă practicarea unor preţuri relativ mici şi stabile, dar care nu asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, menţinând sau accentuând dezechilibrul, ori se acceptă întroducerea unui sistem nou de preţuri care va asigura acest echilibru. În vederea echilibrării cererii cu oferta se poate acţiona şi în direcţia manipulării cererii sau ofertei. Pe linie de cerere pot fi următoarele soluţii potenţiale: reforma monetară, stimularea atragerii economiilor băneşti şi acordarea, pe seama lor, de împrumuturi agenţilor economici, folosirea unui sistem fiscal care să combată evaziunea şi specula. Pe linia creşterii ofertei, trebuie acţionat în vederea creşterii producţiei. O altă soluţie ar fi creşterea importurilor, dar ea prezintă dezavantajul reducerii rezervelor valutare a ţării. Astfel, singura modalitate pentru aplanarea dezechilibrelor dintre cerere şi ofertă a rămas să fie liberalizarea preţurilor.

În R.M. crearea unui sistem de preţuri specific economiei de piaţă a început odată cu Decretul Preşedintelui R.M. № 256 din 26-12-1991 „Despre liberalizarea preţurilor şi tarifelor şi protecţia pieţei interne” şi a inclus 4 etape:

Etapa I – prima subetapă între 2 ianuarie – 31 octombrie 1992; a doua subetapă între 1 noiembrie 1992 şi 29 septembrie 1993;

Etapa II – 30 septembrie 1993 până la 22 mai 1994;

Etapa III – 23 mai 1994 – 31 decembrie 1997;

Etapa IV – de la 1 ianuarie 1998.

Mecanismul formării preţurilor în cadrul primei etape a fost determinat de trei regulamente:

1) Regulamentul Ministerului Finanţelor №37 din 30.12.1991 “Cu privire la modul de formare a preţurilor libere (de piaţă) la producţie, mărfuri de larg consum, lucrări şi servicii”, care fundamentează utilizarea a două tipuri de preţuri după modul de formare: preţuri (tarife) libere şi preţuri (tarife) reglementate de stat;