Relații Internaționale Contemporane

1. Premisele disciplinei

Domeniul relatiilor dintre state a preocupat gânditorii din toate perioadele istorice. Înca din antichitate, Platon, Aristotel, Thucydides, Polybios, etc. au încercat sa defineasca cauza conflictelor care apareau la un moment dat între state. Thucydides, de pilda, în lucrarea “Razboiul peleponesiac” consemna: “atenienii ajunsera puternici si inspirând teama lacedemonienilor, i-au silit sa poarte razboi”1.Un alt istoric din aceasta perioada, Polybios, încerca sa explice politica lui Hiero, regele Sinioenzei, din perspectiva a ceea ce astazi denumim balanta puterii. Sesizând puterea de care dispuneau romanii, acesta a ajuns la concluzia ca, ei, romanii, vor câstiga într-o confruntare cu oastea cartagineza, fapt ce l-a determinat sa înainteze romanilor o oferta de pace si alianta, pe care acestia au acceptat-o. Dupa o perioada de timp, desi era aliat al Romei, Hiero, alarmat de succesele romanilor trimite ajutoare cartaginezilor, deoarece era convins ca: “Salvarea cartaginezilor era în interesul sau, atât pentru întarirea puterii sale în Sicilia, cât si pentru prietenia sa cu romanii; voia sa nu se dea posibilitatea celor cu puteri mai mari sa faca orice ar vrea fara împotrivire. Si aici gândea … cuminte si întelept. Caci niciodata nu trebuie sa se neglijeze o astfel de prevedere si nici sa ajuti pe cineva sa ajunga la o putere asa de mare, fara de care nu mai ai posibilitatea sa-ti sustii nici macar drepturile recunoscute.”2

Mai târziu, Machiavelli, Grotius, Hobber, Spinoza, Rousseau, Kant s.a. au abordat în operele lor aceasta tematica, multi dintre ei, constituind repere importante în teoriile care vor consacra în secolul al XX-lea domeniul relatiilor internationale.

În lucrarile sale principale, “Mare Liberum” si “De jure Belli ac Pacis”, Grotius pleaca de la necesitatea solidaritatii potentiale a statelor pentru a putea aplica în practica dreptul international. Ordinea mondiala propusa de Grotius limita dreptul popoarelor de a duce razboaie în scopuri politice, dar promova dreptul interventiei, atunci când aceasta era justificata de scopurile si obiectivele comunitatii internationale în ansamblu3.

Problematica razboiului si a cauzelor sale a fost o tema intens dezbatuta în lucrarile gânditorilor mai sus mentionati. Spinoza, spre exemplu, explica razboiul ce având principala cauza în imperfectiunile firii omenesti. Pasiunea se impune în fata ratiunii si în concluzie, oamenii care ar trebui în concordanta cu propriile interese sa coopereze între ei, se angajeaza în interminabile dispute, care degenereaza finalmente în violenta. Spinoza extinde acest rationament la nivelul relatiilor dintre state, sustinând ca statele sunt asemeni oamenilor: le caracterizeaza atât dorinta de a supravietui, cât si incapacitatea de a-si ordona activitatile în functie de ce le dicteaza ratiunea4.

Montesquieu este însa de cu totul alta parere afirmând ca starea de razboi se instaureaza atunci când oamenii se afla în societate, cu alte cuvinte sursa conflictului trebuie cautata în situatiile sociale5.

Rousseau, la rândul sau, confirma analiza lui Spinoza referitoare la starea de natura, în care oamenii sunt guvernati de instinct, iar libertatea este perceputa în limitele fortei individului. Aparitia statului si organizarea societatilor umane pe baza legilor, îl determina pe Rousseau sa afirme ca trecerea de la starea de natura la starea civila determina schimbari profunde în viata omului, deoarece înlocuirea instinctului prin justitie da o semnificatie morala tuturor faptelor sale. Libertatea naturala care îi permite omului orice îsi dorea, este înlocuita cu libertatea civila care îi garanteaza însa dreptul de proprietate asupra tuturor lucrurilor care îi apartin6. Rousseau considera ca se poate fundamenta o teorie a relatiilor internationale, care sa poata justifica la modul general comportamentul tuturor statelor, fie ele bune sau rele. Concluzia sa este ca nu este accidental, ci necesar ca între elementele particulare sa survina accidente7.Pentru a controla anarhia acesta propune impunerea unui control efectiv asupra statelor imperfecte sau îndepartarea statelor aflate în aceasta situatie din sfera accidentalului.

Solutia propusa de Rousseau pentru eliminarea razboiului “o reprezinta numai acea forma de guvernamânt federal care sa uneasca natiunile prin legaturi similare celor care îi unesc deja pe membrii lor si care sa le puna pe ambele, în aceeasi masura, sub autoritatea dreptului”8. La întrebarile firesti care s-ar pune privind modalitatea de a cere statelor sa respecte legile federatiei, fara sa se recurga la forta si la cât de probabil este ca forta hotarâtoare sa fie mereu de partea federatiei, Rousseau raspunde ca statele europene se pazesc într-un echilibru destul de stabil pentru ca nici un stat sau grup de state sa devina hegemon asupra altora.

Un alt mare gânditor, Hegel, aprecia ca omul spre deosebire de animale este caracterizat de lupta pentru recunoastere, în virtutea careia primii oameni s-au angajat într-o sângeroasa batalie pentru prestigiu. Aceasta trasatura a personalitatii umane capata o importanta decisiva pentru viata politica deoarece a determinat în viziunea lui Hegel, scindarea societatii omenesti, în clasa stapânilor care erau hotarâti sa-si riste viata pentru mentinerea statutului lor social si cea a sclavilor, care au dovedit teama si supunerea în fata perspectivei de a-si pierde existenta.