Servicii Publice

Capitolul 1 FUNDAMENTELE SERVICIILOR PUBLICE

1.1 Caracteristici, orientări şi concepte generale cu care operează serviciile publice

Noţiunea de serviciu public, în varianta clasică, se bazează pe existenţa a trei criterii de identificare:

– criteriul organic care precizează că ne aflăm în prezenţa unui serviciu public atunci când activitatea este gestionată de către o persoană publică: stat, colectivitate teritorială sau instituţie publică. Ca urmare, crearea unui serviciu public presupune, în mod necesar, o decizie a autorităţilor publice;

– criteriul material al sferei de interes care condiţionează existenţa serviciului public de finalitatea sa, aceea de a răspunde unui interes general.

Ca urmare nu se vor avea în vedere interesele autorităţii de intervenţie, persoana publică, ci interesele utilizatorilor. Serviciile publice trebuie să răspundă unei cereri sociale, chiar dacă aceasta nu este solvabilă.

În consecinţă, serviciul public poate funcţiona chiar dacă nu este rentabil. Unul din rolurile existenţei serviciului public este satisfacerea unei cerinţe a cărei nerentabilitate este incompatibilă cu scopul întreprinderii private. Pentru a acoperi finanţarea serviciului public, însă, persoana publică recurge la taxe şi impozite, plătite de către toţi cetăţenii, nu numai de către utilizatorii serviciilor. Acest fapt a făcut posibilă gratuitatea a numeroase

servicii publice.

– criteriul regimului juridic aplicabil serviciilor publice ce prevede că serviciilor publice le sunt aplicabile regulile de drept administrativ care trebuie să asigure instituirea unor reglementări riguroase menite să apere şi să satisfacă interesele generale ale societăţii.

Creşterea intervenţiilor statului şi ale colectivităţilor locale, multiplicarea structurilor publice, cererea crescută a utilizatorilor, jurisprudenţa administrativă au condus la extinderea câmpului de aplicare a noţiunii.

Doctrina românească, în special cea din perioada interbelică, cât şi dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ abordează noţiunea de serviciu public prin prisma aceloraşi criterii, relevante fiind următoarele definiţii:

– Paul Negulescu considera serviciul public drept „un organism creat de către stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi putere determinate, cu mijloacele financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei creatoare, pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă“.

Importanţa serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul, precum şi componentele sale administrativ-teritoriale apar ca instrumente indispensabile, menite să asigure cetăţenilor săi acel nivel de bunăstare pe care aceştia nu-l pot găsi într-un alt mod.

Astfel, atunci când statul îşi propune, prin autorităţile sale, să satisfacă o nevoie a societăţii, el stabileşte organismul care să asigure satisfacerea acestei nevoi, îi determină competenţa şi îi pune la dispoziţie mijloacele materiale, financiare şi umane necesare atingerii scopului stabilit.

Aşadar, serviciul public este legat indisolubil de ideea de interes general care îl animă şi, în final, de voinţa autorităţilor care decid în ce moment şi ce modalitate de satisfacere a acestuia se alege.

Rezultă că, în sens general, serviciul public putea fi definit ca o activitate desfăşurată de o autoritate administrativă sau de un agent public în vederea satisfacerii unui interes general.

Pe măsura dezvoltării economice, întrucât societatea avea nevoie din ce în ce de mai multe servicii publice diverse, operative, flexibile, statul şi instituţiile sale, neputând face faţă cerinţelor sociale, s-au văzut nevoite să încredinţeze unele servicii publice către persoane private.

Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu de interes general prin intermediul unei firme private, fapt ce a avut drept consecinţă dispariţia a două dintre criteriile (criteriul organic şi cel al regimului juridic) care defineau noţiunea de serviciu public.

Ca urmare, termenul de serviciu public a devenit o noţiune nedefinibilă deoarece se bazează pe un singur criteriu, cel al interesului general, care, la rândul său, nu poate fi definit.

– Ioan Alexandru:

• „Serviciul public poate fi definit ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale, înfiinţată de către autorităţile competente cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii în regim de drept administrativ sau civil în procesul de executare a legii“..

În concepţia profesorului Ioan Alexandru, organismele care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii:

• autorităţi ale administraţiei publice;

• instituţii publice;

• regii autonome de interes public.

Această grupare se întemeiază pe următoarele deosebiri:

- activitatea autorităţilor administraţiei publice se caracterizează prin adoptarea şi emiterea de acte administrative, activitatea instituţiilor publice este mai mult o activitate intelectuală, iar cea a regiilor autonome este preponderent economică;

- mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii autorităţilor publice şi, în mai mică măsură a instituţiilor publice, se asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome îşi asigură mijloacele băneşti, în mare măsură, din veniturile obţinute din activitatea proprie;

- autorităţile administraţiei publice şi, în mai mică măsură, instituţiile publice furnizează servicii în mod gratuit, în timp ce regiile autonome prestează servicii contra cost.”

În opinia noastră, putem defini serviciul public drept un ansamblu de activităţi, grupate în funcţie de natura lor în patru domenii:

• Nucleul dur al serviciilor publice care include activităţile de menţinere a ordinii publice, protecţia persoanelor şi a bunurilor, securitatea frontierelor. Putem grupa aici cele cinci activităţi tradiţionale: poliţia, justiţia, armata, afacerile externe, finanţele(colectarea impozitelor şi gestionarea bugetului).

• Un al doilea domeniu are în vedere crearea condiţiilor pentru buna desfăşurare a vieţii economice şi sociale:

- pregătirea legilor, decretelor, hotărârilor, reglementărilor;

- edictarea acestora în texte de aplicare;

- aplicarea şi controlul legislaţiei.

• Un al treilea domeniu grupează activităţi pe care întreprinderile şi piaţa nu ştiu sau nu le pot realiza într-o manieră izolată, precum:

- protecţia socială;

- pregătirea, formarea pe termen lung: şcoli, universităţi, cercetare.

• Un al patrulea domeniu cuprinde producţia de bunuri şi servicii, care, din motive economice, sociale sau politice, s-a considerat că nu pot fi realizate doar conform logicii pieţei, adică rentabilităţii. Acest domeniu al serviciilor publice grupează activităţi foarte variate, precum:

- producerea şi distribuţia energiei şi a gazului;

- poşta şi telecomunicaţiile;

- anumite activităţi financiare, precum gestiunea monedei naţionale şi a devizelor (Banca Naţională).