și teorie

INTRODUCERE

„În societatea de consum, clientul este rege. Specialiștii în „marketing” se stăruie să vină în întâmpinarea gusturilor consumatorului, pe care le analizează, le prevăd, cu scopul de a concepe cel mai bun produs și de a fundamenta momentul oportun al lansării acestuia. Într-o economie de piață, ceea ce dă semnalul producției este cererea solvabilă.”

(Michel Didier)

Spre deosebire de economiile cu planificare centralizată, în care atât cantitatea cât şi preţurile la care produsele sau serviciile se vând şi se cumpără sunt stabilite în mod subiectiv, arbitrar, de către aparatul central birocratic, în economiile de piaţă preţurile şi cantităţile acestora sunt stabilite prin deciziile unei multitudini de agenţi economici, în conformitate cu cerinţele obiective ale legii cererii şi ofertei. Studiul funcţionării economiei de piaţă se fundamentează pe analiza sub¬sis¬te¬me¬lor microeconomice, care este centrată pe un agent economic (consu¬mator sau pro¬ducător). Această analiză este completată cu o serie de aspecte referitoare la: me¬ca¬nis¬mul general de funcţionare a pieţei şi concurenţei; formarea preţului de echilibru; rea¬lizarea echilibrului microeconomic ş.a.

Cererea şi oferta, mai exact raportul dintre acestea, fiind factori majori ai evoluţiei preţurilor într-o economie de piaţă, sunt, alături de concurenţă, elemente ale mecanismului regulator al pieţei. Prin mişcarea preţului, relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă, în ultimă instanţă, situaţia pieţei, pe unul sau mai multe segmente ale ei. Prin semnalul cel mai important al pieţei, care este preţul, se pun în evidenţă abundenţa, lipsa sau raritatea bunurilor şi serviciilor precum şi a factorilor de producţie.

Analiza cererii pe piaţă reprezintă continuarea problemelor privitoare la nevoile umane şi la caracteristicile lor, la interesele economice. În acelaşi timp, teoria cererii constituie baza alocării veniturilor limitate de către consumatorii raţionali. Dacă producţia are drept scop satisfacerea nevoilor oamenilor, atunci cererea trebuie să fie ideea fundamentală a economiei.

Cererea este numai o parte a nevoii sociale determinată de puterea de cum¬pă¬ra¬re de care dispun membrii societăţii (mărimea mijloacelor băneşti). Ea reprezintă par¬tea solvabilă a nevoii, adică acea parte care poate fi satisfăcută de piaţă. Prin ur¬ma¬re, nevoile omului sunt nelimitate, dar cererea sa pentru un anumit bun este adesea li¬mi¬tată dacă preţul care trebuie să-l plătească este prea mare.

În continuare vom analiza noțiunea de cerere, legea și elasticitatea cererii, precum și factorii ce determină mărimea acesteea.

I. Cererea – definiție, încadrare, conținut

În ştiinţa economică, noţiunea de cerere se referă la relaţia dintre cantităţile pe care consumatorii le vor cumpăra şi preţurile asociate acestor cantităţi. Relaţia dintre cantitatea cerută şi preţ nu este doar o relaţie matematică, ci şi una cauzală. Variabila dependentă în cadrul acestei relaţii este cantitatea, iar variabila independentă este preţul produsului în cauză.

Cererea (D) este cantitatea de bunuri pe care consumatorul este dispus să o cumpere într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel de preţ.

Cererea poate fi privită drept cerere pentru un produs sau un serviciu anume sau cerere pentru o unitate economică:

- Cererea pentru un produs sau un serviciu anume — reprezintă cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere din toate produsele, respectiv serviciile, ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate, pentru ca ele să poată fi considerate ca substituibile. Aceasta reprezintă pentru producători o clientelă potenţială comună, iar din punct de vedere al formării preţurilor, ea delimitează piaţa produsului sau serviciului;

- Cererea pentru o unitate economică — exprimă cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere, la diferitele niveluri ale preţului, din producţia respectivă. Ea se identifică cu cererea pentru un produs în condiţiile în care există un singur vânzător (monopol absolut). În celelalte cazuri, reprezintă o parte a acestei cereri, pe care producătorul respectiv caută să o stabilizeze sau să o sporească, diferenţiind produsul său de acela al concurenţilor săi pentru a-i limita substituibilităţile.

Datorită diversificării nevoilor de consum în economia contemporană se observă o multiplicare a formelor de manifestare a cererii, care poate fi clasificată după următoarele criterii :

1. după natura bunului:

- cerere destinată consumului (măr)

- cerere destinată producţiei (echipamente);

- cerere de forţă de muncă;

- cerere de capital bănesc sau cerere pentru bunuri superioare, care creşte odată c creşterea venitului;

- cerere pentru bunuri normale;

- cerere pentru bunuri inferioare (de tip gifell), unde odată cu creşterea venitului cererea se reduce (cartoful).

2. după relaţia dintre bunuri:

- cerere de bunuri substituibile;

- cerere de bunuri complementare.

3. după purtătorul cererii:

- cerere individuală – cererea unei persoane, care depinde de preferințele ei;

- cerere colectivă, proprie unui grup sau unei întreprinderi;

- cerere gromală (agregată), la nivel naţional.

4. după modul de manifestare:

- cerere potenţială, cererea totală ce poate să existe;

- cerere reală sau efectivă, cererea existentă real pe piaţă într-un anumit moment de timp;

- cerere amînată, cererea amînată la moment din diverse motive, dar care în viitor urmează a fi satisfăcută.