Sisteme de Planificare în Afaceri

Tema 1. SISTEMUL DE PLANIFICARE A ÎNTREPRINDERII

1.1. Caracteristica generală a sistemului de planificare Clasificarea planificării după diferite criterii

Planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată funcţia de bază a managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă, unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de planificare.

Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii economice.

Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un plan bine elaborat sau fără a desfăşura o anumită activitate de planificare.

Un plan bun, în opinia businessmanului canadian L.Doyle, este una din condiţiile de bază ale succesului oricărei firme. A pătrunde pe piaţă cu producţia, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă un eşec garantat.

Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată. Din contra, în lupta concurenţială, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune producătorii să planifice foarte minuţios activitatea sa. Mecanismul de piaţă acţionează mult mai dur decât repartizarea centralizată a resurselor, în care factorul subiectiv joacă un rol primordial. Despre aceasta ne vorbeşte experienţa firmelor străine.

Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe criterii.

I. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu obiectivele de dezvoltare. Se evidenţiază.

a) planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf, pe un termen lung;

b) planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe perioade mai scurte.

II. După orizontul de timp la care se referă:

a) planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o perioada de mai mulţi ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori economici pe ani. Deoarece la elaborarea planului de perspectivă nu pot fi cunoscute toate elementele tehnice şi economice şi deoarece în viaţa economică au loc în mod continuu schimbări, se impun actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de perspectivă la realităţile concrete. Aceasta se realizează practic prin planurile anuale a căror elaborare formează conţinutul planificării curente.

b) planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii industriale.

c) planificare operativă - se elaborează pe un trimestru, o lună, decadă, săptămână, schimb, oră.

III În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:

a) planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.

b) planificare la nivelul de unitate economică.

IV. În raport cu modul de formalizare:

a) planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de indicatori economici.

b) planificare informală - nu are un caracter de continuitate, nu este obligatorie, folosiridu-se metode ce pornesc de la competenţa celor ce lucrează. Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii.

V În raport cu conţinutul activităţii de planificare

a) planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii industriale.

b) planificarea operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a planificării interne care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de muncă) pe termene scurte ( lună, decadă, zi, schimb, oră). Concretizează şi asigură îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de dezvoltare economico-socială..

1.2. Planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice. Ordinea elaborării

La nivelul unei unităţi economice, în cadrul unei planificări formale se poate elabora un plan de dezvoltare economică socială, prin cuprinsul căruia se precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie realizaţi, termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul prevăzut al costurilor şi al profiturilor.

Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atât mai uşor e de realizat, necesită resurse mai puţine, asigură o calitate înaltă.

Pentru elaborarea planului unităţii economice este necesară atât informaţie externă, cum ar fi cercetările de marketing, prognozele, precum şi informaţia internă:

• mărimea şi structura capacităţii de producţie;

• numărul personalului, calificarea lui;

• starea financiară;

• necesarul de mijloace circulante ş. a.

Luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor ce folosesc planificarea formală, un plan de dezvoltare economico-social poate avea următoarele secţiuni:

1. Producţia industrială: fabricarea şi realizarea;

2. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia;

3. Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico-ştiinţific;

4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor;

5. Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;

6. Investiţii şi construcţii capitale,

7. Planul muncii şi al salarizării:

- asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;

- productivitatea muncii;

- salarizarea;

8. Activitatea economică externă;

9. Costuri de producţie, beneficiul şi rentabilitatea;

10. Organizarea protecţiei mediului ambiant;

11. Dezvoltarea socială;

12. Planul financiar.

Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse în funcţie de politica de folosire a planificării la nivelul întreprinderii.

Planul producţiei industriale reprezintă baza de la care porneşte elaborarea celorlalte compartimente ale planului unităţii economice. În practică, numărul compartimentelor planului şi denumirea lor diferă în funcţie de mărimea întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile existente, dar conţinutul activităţii de planificare nu se schimbă.

Figura 1. Structura generală a planului întreprinderii

În condiţiile unei economii de piaţă o parte a unităţilor economice nu au un portofoliu de comenzi care să le permită o planificare riguroasă pe diferite perioade şi în funcţie de aceasta, să se poată întocmi şi celelalte planuri.

În aceste condiţii activitatea de planificare trebuie să aibă un caracter foarte flexibil.

Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de vânzări determinate pe baza studierii cererii privind diferite produse.

În funcţie de aceste prognoze se întocmesc calculele de ca¬pacitate, care determină capacitatea de ansamblu a unităţii industriale de a putea executa producţia posibilă de realizat cu utilajele existente, cu foita de muncă disponibilă, ţinând seama de stocurile de materiale existente.

În acest caz pot apărea situaţii, când capacitatea resurselor depăşeşte necesarul sau, situaţie inversă, când necesarul de resurse depăşeşte capacitatea resurselor existente.

În fiecare din aceste situaţii se adoptă decizii optime.