Sistemul monetar internațional actual - istorie și tendințe actuale

Sistemul Monetar Internaţional: etape premergătoare şi realizări

Definiţie: Sistemul monetar internațional poate fi definit ca ansamblul principiilor, normelor, mecanismelor și instituțiilor care permit persoanelor fizice sau juridice din țări diferite să efectueze reglementarea creanțelor reciproce și să realizeze cooperarea în domeniul monetar

Odată creat, un sistem monetar internaţional, inclusiv organismul menit să asigure cooperarea şi să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care intervin în relaţiile economice, sociale şi politice dintre statele membre ale sistemului.

Etape premergătoare

- Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naţionale a fost convenţia prin care s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.

Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur şi argint), care reprezenta elementul comun al ţărilor semnatare ale convenţiei. Cu acest prilej se recunoaşte o unitate monetară comună: francul, care era împărţit în 100 centime.

Printre ţările menţionate se numără: Austro-Ungaria, România, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o perioadă scurtă de timp a poziţiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint şi, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.

- O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o Conferinţa de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, şi la care au participat 33 de state. Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă este de a se limita utilizarea aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în conturile de la băncile din străinătate. În acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naţionale şi folosirea unui sistem de cliring internaţional.

- O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului. Acesta a fost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa monetară şi economică de la Londra, unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile existente.

Din această poziţie a avut de câştigat Franţa care, cu toate dificultăţile pe care le întâmpina a reuşit să menţină paritatea monedei sale, monedă care era supraevaluată. Din cauza intensificării speculaţiilor monetare, Italia iese din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.

- Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin Acordul monetar tripartit, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea francului francez, promiţând evitarea greutăţilor în calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri competitive. La apelul celor două guverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord Belgia, Olanda şi Elveţia.

Rezultă, astfel, că nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate în perioada

anilor ′30 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la formarea unui sistem monetar internaţional.

2. Crearea Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton Woods

Între 1 ş i 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate. S-a considerat că ”pentru prima oară a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internaţional”.

Baza discuţiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, în 1944, a constituit-o planul White şi planul Keynes.

Planul White exprima preocuparea principală a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, fiind prevăzută instituirea Fondului de stabilizare, al cărui capital era format prin subscrierile ţărilor membre (30 % în aur, iar restul în monedă naţională). Monedele ţărilor membre trebuiau să fie definite în unitas, moneda Fondului de stabilizare, care avea un rol limitat, putând fi cumpărată şi vândută contra aur în cadrul operaţiunilor cu Fondul. Aceste unităţi de cont erau egale cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea în aur neputând fi modificată decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de 3/4 din voturi.

Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restricţiilor valutare, cu excepţia celor promovate de Fond, şi era împuternicit să stabilească şi să modifice cursurile valutare ale ţărilor membre.

Planul Keynes exprima preocuparea de reconstrucţie a economiilor occidentale, bazată pe promovarea creşterilor economice şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Acest plan prevedea crearea Uniunii de cliring. Uniunea de cliring se consideră o super – bancă centrală, care trebuia să emită, în favoarea ţărilor membre, o monedă scripturală internaţională, definită în aur, şi numită bancor. Astfel, ţările membre trebuiau să primească o cotă de monedă scripturală, proporţională cu volumul comerţului său exterior în ultimii ani dinaintea războiului. Acesta urmau să asigure compensarea multilaterală a creanţelor băncilor centrale. În final, soldurile debitoare ale unor ţări membre reprezentau solduri creditoare ale altor ţări.

Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar, prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii interguvernamentale: