Statul și economia

Rolul statului este de a defini parcursul general al economiei pe care o reprezintă, de a trasa liniile marcante ale dezvoltării acesteia  statul trebuie să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii şi responsabilităţi. Din acest punct de vedere există o serie de concepţii, unele diametral opuse:

economia constituie terenul de acţiune al statului;

statul reprezintă “osatura” economiei;

prezenţa statului în economie nu este necesară;

fără stat, economia se prăbuşeşte.

Una dintre dilemele asupra cărora oscilează comportamentul indivizilor, grupurilor economico-sociale şi societăţii este, deci, alegerea între libertatea deplină în economia de piaţă, laissez-faire, socialism sau controlul total exercitat de stat.

Numai raţionalitatea poate determina separaţia dintre rolurile statului în economie. De aceea, opţiunea societăţii trebuie privită prin prisma efectelor induse de mecanismele statale în economie. 

Implicarea statului în economie se realizează pe mai multe căi:

elaborarea + adoptarea de politici economice şi de programe corespunzătoare unei ţări, pe termen scurt, mediu şi lung;

medierea în scopul apărării intereselor societăţii;

participarea efectivă (ca operator, proprietar, întreprinzător, manager) la împărţirea venitului şi la redistribuirea lui;

concentrarea rolului administraţiei de stat;

achiziţia de bunuri necesare sectorului public.

Principalele instrumente (pârghii) prin care statul acţionează pe piaţă sunt: reglementările legislative; regimul proprietăţii, bugetul de stat (prin relaţia venituri – cheltuieli publice) şi sistemul fiscal. În esenţă, statul îşi fundamentează acţiunile pe câteva considerente: fixează regulile jocului în economie, intervine direct şi indirect în economice, coordonează finanţele ţării şi o bună parte a investiţiilor realizate, asigură redistribuirea venitului naţional şi monitorizează creşterea economică.

FUNCŢIA ALOCATIVĂ A STATULUI

În economie se cercetează influenţele aduse de două categorii ale eficienţei (la care face referire Vilfredo Pareto):

Eficienţa productivă presupune realizarea condiţiilor de alocare optimă a resurselor unei economii, aşa încât să nu fie posibilă o variantă mai bună. Când există, totuşi, şansa producerii unei cantităţi suplimentare dintr-un bun – fără a afecta mărfurile existente – înseamnă că repartizarea resurselor a fost ineficientă, iar procesul se cere reanalizat.

Eficienţa alocativă urmăreşte distribuirea resurselor disponibile potrivit opţiunii între alternativele oferite de frontiera posibilităţilor de producţie. Din punct de vedere alocativ, resursele sunt utilizate eficient dacă nu se înregistrează favorizări (intervenţii forţate) în privinţa repartizării lor.

Concluzie: Eficienţa alocativă de tip Pareto este atinsă în economie, atunci când satisfacţia unui actor economic nu mai poate creşte fără să o afecteze pe a altuia. Realitatea a demonstrat, însă, că multe din condiţiile necesare pentru optimalitatea Pareto lipsesc din economia de tip modern.

STUDIU INDIVIDUAL: ineficienţa pieţelor şi eşecul competiţiei (manual Macroeconomie ed. 2006, pp. 259-261). 