Teoria consumatorului

Cum ştim deja, în centrul atenţiei teoriei economice, în special în cel al microeconomiei, se afla comportamentul, activitatea individului. Acesta, posedînd un numar limitat de resurse, încearca să satisfaca un numar maxim de nevoi. Cu alte cuvinte, obiectivul major al oricarui individ raţional este maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor.

Individul se afla, de regulî, într-o dublă ipostază - cea de consumator şi cea de producator. Vom remarca aici că, în timp ce alte doctrine economice (socialiştii, liberalii clasici, fiziocraîii etc.) analizau fenomene-le economice în termeni de clasî, adicî divizau societatea in clase sociale (muncitori şi capitalişti, de exemplu), doctrina neoclasica (anii '70 ai secolului al XlX-lea) a împarţit populaţia unei ţări în consumatori şi producători. Anume în jurul acestora se concentrează toată viaţa economică. Această divizare în consumatori şi producatori rămîne şi astăzi la temelia teoriei economice, în special a primei parîi a acesteia - microeconomia.

Vom studia, mai întii, teoria (comportamentul) consumatorului, apoi teoria (comportamentul) producatorului. Vom începe, astfel, cu consuma¬torul. De ce? Consumatorul este exponentul (purtătorul) cererii; or, anume cu cererea începe, de obicei, orice activitate economică. Mai întii nevoile indivizilor generează cererea, apoi începe confectionarea unui sau altui produs. Deciziile legate de satisfacerea nevoilor prin cerere se află la teme¬lia comportamentului consumatorului. Ce reprezintă noţiunea de „com-portament al consumatorului", atît de mult utilizată în microeconomie?

În sensul cel mai larg, comportamentul consumatorului constitute totalitatea acţiunilor, atitudinilor şi deciziilor individului cu privire la utilizarea veniturilor sale pentru procurarea bunurilor materiale şi a serviciilor de care are nevoie.

De cele mai multe ori în calitate de consumator se manifestă individul şi familia. Însă prin „consumator" se subînţelege şi grupuri de indivizi, precum şi anumite instituţii.

1.Preferinţele consumatorului şi utilitatea economică. Tipurile şi teoriile utilităţii.

Oricît ar fi de liber în alegerea sa, oricît de numeroase ar fi nevoile pe care intenţionează (doreşte) să le satisfacă, consumatorul are, în luare deciziilor de consum, un comportament mai mult sau mai puţin „constrăns", „modelat" de anumiţi factori.

Aceştia sînt, în primul rînd, mărimea veniturilor de care dispune(bugetul consumatorului) şi nivelul preţurilor. Nevoile sînt nelimitate, pe cînd resursele băneşti ale consumatorului sînt oricînd limitate, de aceea el este obligat să aleagă, să procure acele bunuri şi în asemenea combinaţii care i-ar aduce o satisfacţie maximală . Consumatorul ar dori ca în limitele bugetului disponibil să procure acele bunuri care ar avea pentru el o utilitate maximală.

Utilitatea nu poate fi măsurată prin cuantificări numerice. Consumatorul o măsoară indirect prin prioritatea ce o acordă unui sau altui bun. Bunurile de care are nevoie sînt clasificate de către acesta într-o anumită ordine a preferinţelor sale. Atunci cînd îşi alege „coşul" de consum, el dispune de un număr infinit de combinaţii. Totuşi, în alegerea sa, consumatorul este limitat de nivelul preţurilor şi de resursele băneşti de care dispune la moment. Constrîngerea bugetară şi preturile sînt două elemente esenţiale care limitează posibilităţile de alegere ale consumatorului. În acelaşi timp însă, în cadrul unui buget oarecare şi al unui nivel anumit al preţurilor, el are posibilitatea să stabilească o anumită ordine de preferintă a bunurilor ce urmează să le procure, precum şi un mod anumit de combinare şi substituire a acestora. Consumatorul este obligat sa-şi elaboreze un anumit program de consum, care ar prevedea numeroase combinaţii posibile între bunurile ce urmează a fi cumparate.

Prin alegerea „coşului" de consum, individul urmăreşte scopul obţinerii unei utilităţi agregate. Pentru aceasta el îşi imaginează (schiţează) un anumit model (program) de consum, care este influenţat nu numai dc restricţiile bugetare şi de nivelul preţurilor, ci şi de alţi factori, cum ar fi tradiţiile, mediul economico-social şi natural în care trăieşte, gusturile şi preferinţele individului respectiv, statutul său social şi profesional, nivelul de cultură etc. Deşi constituirea modelului (programului) de consum care reflectă preferinţele consumatorului la un moment dat este influenţată de o mulţime de factori, atît obiectivi, cît şi subiectivi, totuşi, în ultima instanţă, acest program are un pronunţat caracter individual si subiectiv.

Clasificarea bunurilor economice

Scopul activităţii economice este satisfacerea nevoilor. Nevoile sînt satisfacute prin consumul anumitor bunuri.

Clasificarea bunurilor economice poate fi facută după mai mulţi critrii:

1.) După criteriul accesului la ele, bunurile se împart în:

a) bunuri libere, care provin direct din natură, fără efort şi la care accesul este gratuit (aerul, apa, căldura şi lumina solară etc.);

b) bunuri economice. Acestea sînt un rezultat al procesului de producţie. Accesul la ele este limitat, obţinerea lor se face prin efort fizic sau bănesc.

2.) După forma lor de existenţă, bunurile economice se împart în :

a) bunuri materiale, numite şi „corporale": îmbrăcămintea, alimentele, maşinile, echipamentele, construcţiile;

b) bunuri imateriale (invizibile sau serviciile): serviciile comerciale, transportul, studiile; telecomunicaţiile, serviciile bancare etc.;

c) informaţia (culeasă din cărţi, de pe Internet, în timpul cursurilor, de la vecini).

3.) Dupa destinaţia lor finală, bunurile pot fi:

a) bunuri de producţie (factorii de producţie): bunurile cu ajutorul cărora se produc alte bunuri (uneltele, materia prima, tractoarele, camioanele mari etc.);

b) bunuri de consum, care satisfac direct nevoile oamenilor (îmbrăcaminte, alimente, locuinte, cărţi, televizoare, telefoane etc.)

4.) După modalitatea de circulaţie, adică dupa felul în care ajung de la producător la consummator, bunurile economice se impart în:

a) bunri marfare, care se obţin prin actul vînzare cumpărare;

b) bunuri nemarfare, care sînt destinate autoconsumului producătorului (predominante în economia naturală, dar răspîndite pe larg în prezent în gospodăria casnică).