Teoria Localizării

Abordarea modernă a problematicii spaţiale în economie a început cu lucrarea lui Johann Heinrich von Thünen, din anul 1826, Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie (Statul izolat în raport cu spaţiul economic şi economia naţională) .

Modelul lui von Thünen

Acest model îşi propune să găsescă o localizare optimă a culturilor agricole în funcţie de distanţa dintre locul de producţie şi pieţele de desfacere.

Ipotezele modelului sunt:

- terenul de cultură a plantelor este un plan uniform, de fertilitate constantă;

- izolarea terenului de cultură de către un deşert, sau o altă suprafaţă aridă;

- facilităţile de transport sunt asemănătoare în toate direcţiile, rezultând inexistenţa cheltuielilor de transport în procesul de producţie, ci numai în cel de distribuţie;

- piaţa de desfacere este reprezentată de un oraş şi devine punctiformă în analiză.

În acest mod, optimizarea modelului se va face în funcţie de renta funciară.

Treptat, von Thünen va complica modelul introducând diferite discontinuităţi în spaţiul iniţial izotrop (de exemplu un râu navigabil), pentru a se apropia mai mult de spaţiul real.

Varianta cea mai cunoscută a modelului consideră şase culturi agricole (x, y, z, u, v, w), pentru care renta funciară scade proporţional cu distanţa dintre locul de producţie şi piaţa de desfacere, conform dreptelor Aa, Bb,..., Ff de pantă negativă (fig. 2.5). Dreptele sunt trasate într-un sistem de axe rectangulare, unde pe abscisă este repezentată distanţa, iar pe ordonată este reprezentat venitul obţinut de pe urma culturii respective (renta funciară) în funcţie de distanţă. Se consideră următoarele puncte de intersecţie între perechile de drepte astfel: P pentru dreptele Ff şi Ee, Q pentru Ee şi Dd,..., T pentru Bb şi Aa. Considerând un comportament de maximizare a veniturilor, frontiera de venituri maxime va fi dată de următoarele segmente: FP, PQ, QR, RS, ST şi Ta, fiecare segment corespunzând unei anumite culturi agricole. Proiecţiile acestor puncte pe abscisă vor delimita razele cercurilor corespunzătoare fiecărei culturi. Se obţine în final o structurare a terenului agricol pe inele concentrice (1, 2,...,6), numite uneori inelele lui von Thünen. Structura obţinută este asemănătoare celei preconizate de James Stuart în cazul culturilor din jurul unui oraş, numai că de astă dată avem o fundamentare ştiinţifică a localizării culturilor agricole.

Figura 2.5. Localizarea culturilor agricole conform modelului lui von Thünen.

Zonele de cultură se repartizează astfel: Zona 1 va fi atribuită culturii pentru care porţiunea din dreapta rentei funciare este cea mai înaltă, respectiv w, deoarece FP depăşeşte toate celelalte drepte. După punctul P, renta corespunzătoare acestei culturi (dreapta Ff) va fi mai mică decât aceea corespunzătoare culturii a cărei rentă funciară este Ee (v) şi anume, segmentul PQ devine cel mai mare. Prin urmare, cultura v va înlocui cultura w. Mai departe, întrucât segmentul QR din dreapta Dd depăşeşte dreapta Ee, cultura u va înlocui cultura v, fiindu-i atribuită zona 3, s.a.m.d. Se fundamentează, astfel, pe o bază ştiinţifică (bazată pe matematică) modul de distribuire spaţială a culturilor agricole. Totodată von dezvoltă teoria rentei (Ricardo) introducând în analiză conceptul de distanţă (figura 2.2)

a) Ricardo b) von Thünen

P P

P* P0

Fertilitate descrescătoare F0 Zonă de producţie distanţă piaţă

Fig. 2.2 Comparaţia rentei la Ricardo cu renta la von Thünen

Se observă că în timp ce la Ricardo, renta derivă doar din fertilitatea solului, fiind dată de diferenţa dintre preţul pieţei şi costul de producţie (fig. 2.2. a)), la von Thünen, renta este diferenţa dintre preţ şi suma costului de producţie cu cel de transport (fig. 2.2. b)).

Localizarea unităţilor de producţie industrială. Modelul lui Weber.

Aplicarea principiului orientării producţiei către piaţă se aplică şi în cazul unităţilor industriale. Există totuşi o diferenţă importantă: dacă producţia agricolă determină zonarea terenurilor (a unor arii în spaţiu), în cazul producţie industriale vom avea de-a face cu fixarea unor puncte în spaţiu . Astfel, prin localizarea celor două mari ramuri economice (agricultura şi industria) se schiţează principiile generale de organizare a teritoriului (generându-se două elemente spaţiale de bază, ariile şi punctele).

În modelul lui Alfred Weber se analizează localizarea unei întreprinderi care are o funcţie de producţie cu coeficienţi ficşi, într-un spaţiu omogen. Minimizarea costurilor de transport rămâne criteriu principal al localizării întreprinderilor. Firma utilizează mai multe resurse materiale, iar producţia este destinată mai multor puncte de consum . Clasificând resursele în funcţie de poziţia lor în spaţiu şi de transformările suferite în procesul prelucrării (dacă pierd sau nu din greutate) Weber propune mai multe tehnici de localizare a firmei:

a) Metoda listei de principii:

Materiile prime sunt clasificate în raport de un indice de prelucrare:

- Materii prime omniprezente – se găsesc pretutindeni. Sunt considerate ca fiind libere în raport cu criteriul cheltuielilor de transport, întrucât aflându-se peste tot în teritoriu nu condiţionează amplasarea întreprinderii;

- Materii prime pure – nu-şi reduc greutatea prin prelucrare. Presupun o neutralitate a criteriului cheltuieli de transport, deoarece nu contează dacă se transportă o tonă de materie primă sau o tonă de produs finit.